Viata Maestrilor din Exremul Orient de Baird T. Spalding

Volumul ICAPITOLUL IIn timpurile noastre se tiparesc atit de multe lucrari in problemele spirituale si exista o atit de mare trezire si cautare a adevarului despre marii invatatori ai lumii, incit sunt indemnat sa va expun experienta mea cu Maestrii din Extremul Orient.
In aceasta carte nu incerc sa propovaduiesc un nou cult sau religie; doar dau rezumatul experientei noastre cu Maestrii, incercind sa arat marile adevaruri fundamentale ale invataturii lor.
Acesti Maestri sunt raspinditi pe un teritoriu intins si, din perioada cind cercetarea noastra in metafizica a acoperit acea mare portiune din India, Tibet, China si Persia, nu s-a facut nici o tentativa de autentificare a acestor experiente.
In echipa noastra eram 11 oameni practici, cu pregatire stiintifica. Cea mai mare parte a vietii noastre o petrecusem in munca de cercetare. Eram obisnuiti sa nu acceptam nimic decit daca era complet verificat, si nu luam niciodata nimic drept valabil fara dovezi.
Pornisem foarte sceptici si ne-am intors profund convinsi si convertiti, incit trei dintre noi s-au dus inapoi, hotariti sa ramina pina cind vor fi capabili sa implineasca lucrarile si sa traiasca viata exact asa cum traiesc astazi acesti Maestri.
Cei care ne-au sprijinit atit de mult in cercetarea noastra au cerut ca numele lor sa fie trecute sub tacere in eventualitatea publicarii memoriilor expeditiei. Nu voi relata altceva decit faptele asa cum s-au petrecut, folosind, cit mai exact posibil, cuvintele si expresiile celor pe care i-am intilnit si cu care am fost impreuna in fiecare zi, in timpul expeditiei.
Una dintre conditiile intelegerii noastre dinaintea inceperii cercetarii era de a accepta mai intii ca pe un fapt orice lucru la care aveam sa fim martori si de a nu cere explicatii inainte de a fi intrat in profunzimea cercetarii, primind lectiile lor, traind si observind viata lor zilnica. Trebuia sa insotim acesti Maestri, sa traim alaturi de ei si sa tragem propriile noastre concluzii. Eram liberi sa stam cu ei cit de mult timp doream, sa punem orice intrebare, sa folosim puterile noastre de deductie in obtinerea concluziilor si, in final, sa acceptam ceea ce vazusem ca pe un fapt real sau ca pe un fals. Nu s-a facut nici un efort de a ne influenta, cumva, judecata. Ei doreau ca noi sa devenim profund convinsi, si nu doar sa dam crezare oricarui lucru pe care il vedeam sau auzeam. De aceea, voi aduce aceste intimplari inaintea cititorilor si le voi cere sa accepte sau sa respinga, dupa cum gasesc ei de cuviinta.
Ne aflam in India de circa 2 ani, facind cercetari de rutina, cind l-am intilnit pe Maestrul cunoscut in aceasta carte ca Emil. Mergind pe o strada din orasul unde stateam, atentia mi-a fost atrasa de o multime de oameni. Am vazut ca centrul de interes era unul dintre magicienii strazii, sau fakiri, atit de obisnuiti in aceasta tara. Stind acolo, am observat un barbat mai virstnic, care nu era din aceeasi casta cu cei din jurul sau. M-a privit si m-a intrebat daca eram de mult in India.
- De circa doi ani, i-am raspuns.- Sunteti englez? a intrebat.- American.
Eram surprins si foarte bucuros sa gasesc pe cineva vorbind engleza. L-am intrebat ce credea despre spectacolul care se desfasura. Mi-a raspuns :
- O, este un fapt obisnuit in India. Acesti indivizi se numesc fakiri, magicieni sau hipnotizatori. Ei sunt tot ceea ce implica aceste denumiri; dar sub toate acestea se afla un profund inteles spiritual, pe care putini il discern, si din asta va veni, intr-o zi, mult bine. Aici e doar umbra lucrului din care au izvorit toate. Au stirnit o multime de comentarii, dar se pare ca inca nu li s-a gasit adevaratul inteles, caci sub toate acestea, in mod cert, exista un adevar.
Aici ne-am despartit si, in timpul urmatoarelor patru luni, l-am intilnit ocazional. La un moment dat, expeditia noastra se confrunta cu o problema care ne dadea multa bataie de cap. In mijlocul grijilor noastre, m-am intilnit iar cu Emil. Imediat m-a intrebat ce ma framinta si a inceput sa-mi vorbeasca despre problema noastra.
Am ramas uimit, caci stiam ca nimeni din echipa noastra nu vorbise despre asta in afara micului nostru cerc. Era atit de familiarizat cu intreaga problema, ca am simtit ca stia toata chestiunea. Mi-a explicat ca avea o oarecare intuitie a afacerii, si ca se va stradui sa ne ajute.
Dupa o zi-doua, chestiunea era limpezita, scapindu-ne de griji. Ne-am minunat de asta, dar ocupindu-ne cu altele, am uitat curind.
Survenind alte probleme, am capatat obiceiul sa le discut cu Emil. Se parea ca, de cum discutam cu el necazurile noastre, ele incetau sa mai existe.
Tovarasii mei se intilnisera si vorbisera cu Emil, dar le spusesem putine despre el. In acea vreme citisem mai multe carti, alese de Emil, despre traditiile hinduse, si eram pe deplin convins ca el era unul dintre adepti. Curiozitatea mea era puternic alimentata, si interesul meu sporea cu fiecare zi.
Intr-o duminica dupa-amiaza, Emil si cu mine ne plimbam pe un cimp, cind el mi-a atras atentia asupra unui porumbel care se rotea deasupra noastra, si a afirmat cu simplitate ca pasarea il cauta pe el. A ramas complet nemiscat, si dupa citeva clipe pasarea s-a lasat pe bratul sau intins. Mi-a spus ca pasarea avea un mesaj de la fratele lui din Nord. Acesta s-a dovedit a fi un discipol care nu atinsese abilitatea de a comunica direct, astfel ca alesese acest mijloc. Mai tirziu am aflat ca Maestrii sunt capabili sa comunice instantaneu unul cu altul prin transmiterea gindurilor sau, cum spun ei, printr-o forta mult mai subtila decit electricitatea sau undele radio. Atunci am inceput sa-i pun intrebari, si Emil imi arata ca putea sa cheme pasarile la el si sa le dirijeze zborul cind erau in aer, ca florile si copacii il salutau inclinindu-se, ca animalele salbatice veneau la el fara teama. A despartit doi sacali care se luptau pentru corpul unui mic animal pe care il ucisesera si il mincau. Cind el s-a apropiat, s-au oprit din lupta si si-au pus capetele in miinile sale intinse cu o incredere deplina, dupa care si-au continuat masa in liniste. Chiar mi-a dat sa tin in mina una dintre aceste tinere creaturi salbatice. Apoi mi-a spus:
- Nu eul muritor, eul pe care il vezi, este cel capabil sa faca aceste lucruri. Este un eu mai adevarat, mai profund. Ceea ce tu cunosti ca Dumnezeu, Dumnezeu inlauntrul meu, Dumnezeul Atotputernic lucrind prin mine, este cel care face aceste lucruri. De la mine, eul muritor, nu pot face nimic. Numai atunci cind ma eliberez in intregime de exterior si il las pe cel adevarat, pe EU SINT, sa vorbeasca si sa lucreze, permitind Iubirii lui Dumnezeu sa se manifeste, numai atunci pot face aceste lucruri pe care le-ai vazut. Cind lasi Iubirea lui Dumnezeu sa curga prin tine spre toate lucrurile, nimic nu se teme de tine si nu ti se poate intimpla nici un rau.
In acea perioada am luat zilnic lectii cu Emil. Aparea deodata in camera mea, chiar daca avusesem grija sa incui usa cind ma retrageam. La inceput aparitia lui cind vroia m-a tulburat, insa in curind am vazut ca el considera ca intelesesem. M-am acomodat cu procedeele lui si am lasat usa deschisa, ca sa poata veni si pleca dupa dorinta. Aceasta incredere parea sa-l bucure. Nu puteam sa inteleg toate invataturile lui si nu le puteam accepta pe deplin, nici nu eram gata, cu toate cele vazute in Orient, sa accept totul deodata. Erau necesari ani de meditatie care sa-mi aduca realizarea profundului sens spiritual al vietii acestor oameni.
Munca lor este indeplinita fara ostentatie si cu o simplitate perfect copilareasca. Ei stiu ca puterea Iubirii ii protejeaza si o cultiva intr-atit ca toata natura ii iubeste si le este prietena. Mii de oameni obisnuiti sunt ucisi anual de serpi si animale salbatice, dar acesti Maestri au trezit in sine atit de intens puterea Iubirii, ca serpii si fiarele nu ii ataca. Ei traiesc uneori in cele mai salbatice jungle, si citeodata isi lasa corpul intins in fata cite unui sat ca sa il apere de ravagiile fiarelor, si nu li se intimpla nici un rau, nici satului, nici lor. Cind este necesar, ei umbla pe apa, merg prin foc, calatoresc in invizibil si fac multe alte lucruri pe care noi ne-am obisnuit sa le privim ca miracole, realizabile numai de catre cineva care s-ar presupune ca are puteri supranaturale.
Exista o asemanare izbitoare intre viata si invatatura lui Isus din Nazaret, si cele ale acestor Maestri, dupa cum am vazut in viata lor cotidiana. S-a crezut ca este imposibil pentru om sa-si preia energia zilnica direct din cea Universala, sa invinga moartea si sa realizeze asa-zisele miracole pe care Isus le-a implinit cit a fost pe Pamint. Maestrii au dovedit ca toate acestea constituie viata lor de fiecare zi. Ei extrag tot ce au nevoie pentru necesitatile lor zilnice direct din Univers, inclusiv hrana, haine si bani. Au biruit moartea, astfel incit multi, dintre cei aflati in viata acum, au peste 500 de ani, dupa cum au demonstrat clar prin documentele lor. Exista relativ putini astfel de Maestri in India, celelalte scoli parind sa fie vlastare ale invataturii lor. Ei inteleg ca numarul lor este limitat si ca doar putini discipoli pot sa vina la ei. Oricum, in invizibil ei pot fi in numar aproape nelimitat, si lucrarea cea mai insemnata a vietii lor pare sa fie de a trece in invizibil si a-i ajuta pe toti cei ce sunt receptivi la invatatura lor.
Invatatura lui Emil a creat baza cercetarii pe care aveam sa o intreprindem dupa citiva ani, in a treia expeditie a noastra in aceste tari, in timpul careia am trait continuu alaturi de Maestri timp de 3 ani si jumatate, am calatorit cu ei prin Extremul Orient si am observat viata si lucrarile lor zilnice.
Volumul ICAPITOLUL IIPentru plecarea in a treia noastra expeditie de cercetare metafizica, mica noastra echipa s-a reunit la Potal, un satuc in zona de granita a Indiei. Ii scrisesem lui Emil ca veneam, dar nu-l anuntasem despre obiectivul calatoriei si nici nu mentionasem numarul nostru. Spre marea noastra surpriza, am descoperit ca fusesera facute pregatiri complete pentru toata echipa, si ca Emil si tovarasii sai ne cunosteau planurile in intregime. Emil ne daduse un ajutor remarcabil in India de Sud, dar serviciile aduse de el de acum inainte aveau sa depaseasca orice asteptari. Lui si minunatelor suflete pe care aveam sa le intilnim le atribui succesul intregii actiuni.
Am ajuns la Potal, de unde avea sa plece expeditia, tirziu in dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1894, si am aflat ca in dimineata zilei de Craciun urma sa pornim in ceea ce avea sa fie cea mai memorabila expeditie a vietii noastre. Niciodata nu voi uita cuvintele rostite de Emil in acea dimineata. Aceste cuvinte erau spuse intr-o engleza fluenta, desi vorbitorul nu primise o educatie englezeasca, si nu plecase niciodata din Extremul Orient.
El a inceput spunind:
- Este dimineata Craciunului; pentru voi stiu ca este ziua cind s-a nascut Isus din Nazaret, Christ; la voi exista ideea ca El a fost trimis sa ierte pacatele; El ar reprezenta Marele Mediator intre voi si Dumnezeul vostru. Se pare ca apelati la Isus ca la un mijlocitor intre voi si Dumnezeul vostru, care pare a fi un Dumnezeu aspru si, uneori, minios, aflat undeva in locul numit cer, care nu stiu unde ar putea fi localizat altundeva decit in constiinta omului. Se pare ca voi puteti ajunge la Dumnezeu numai prin Fiul Sau cel mai putin auster si cel mai iubitor, marea si nobila Fiinta pe care noi toti o numim Binecuvintata si a carei venire in lume este comemorata astazi. Pentru noi, aceasta zi inseamna mult mai mult; pentru noi ziua aceasta nu semnifica numai venirea in lume a lui Isus, Christul, ci aceasta nastere simbolizeaza nasterea lui Christ in orice constiinta omeneasca. Aceasta Zi de Craciun inseamna nasterea Marelui Maestru si Invatator, Marele Eliberator al omenirii din dependenta si limitarile materiale. Pentru noi, acest mare suflet a venit pe Pamint pentru a arata mai complet calea spre adevaratul Dumnezeu, Cel Atotputernic, Atotprezent, Atotstiutor; pentru a arata ca Dumnezeu este numai Bunatate, numai Intelepciune, numai Adevar, Totul in Tot. Acest Mare Maestru, care a venit pe lume astazi, a fost trimis sa arate mai clar ca Dumnezeu nu locuieste numai in afara noastra, ci si inlauntrul nostru, ca El nu este si nici nu poate fi vreodata despartit de noi sau de oricare din creatiile Sale; ca El este intotdeauna un Dumnezeu drept si iubitor; ca El este totul, stie totul, cunoaste totul si este intregul Adevar. Chiar daca as avea intelepciunea tuturor oamenilor laolalta, ar fi peste puterile mele sa exprim fata de voi, fie si intr-o umila masura, ce reprezinta pentru noi aceasta Zi Sfinta.
Suntem pe deplin convinsi, si speram ca si voi veti intelege, ca acest Mare Maestru si Invatator a venit la noi ca sa putem avea o intelegere mai completa a vietii aici, pe Pamint; ca sa intelegem ca toate limitarile obisnuite sunt produse numai de om, si nu ar trebui interpretate nicicum altfel. Stim ca acest invatator, cel mai mare dintre toti, a venit sa arate mai pe deplin cum Christul din El, prin care El a facut maretele Sale lucrari, este acelasi Christ care traieste in voi, in mine si in toata omenirea; ca putem, aplicind invataturile Lui, sa facem toate lucrurile pe care le-a facut El, si lucruri si mai mari. Noi credem ca Isus a venit sa arate mai deplin ca Dumnezeu este marea Cauza unica a tuturor lucrurilor, ca Dumnezeu este Totul.
Poate ati auzit spunindu-se ca noi credem ca Isus a primit primele sale invataturi printre noi. Poate ca unii dintre noi chiar cred asta. Sa lasam deoparte acest lucru. Are vreo importanta daca invataturile Lui I-au venit printre noi sau ca o revelatie directa de la Dumnezeu, unica sursa unde exista cu adevarat toate lucrurile? Caci, atunci cind o idee din Mintea Divina a fost contactata de un om si exteriorizata prin cuvintul rostit, nu ar putea unul, sau toti, sa contacteze din nou acel gind in Univers? Doar pentru ca cineva a contactat ideea si a exteriorizat-o, nu inseamna ca ea este proprietatea sa particulara. Daca el si-ar insusi-o si ar pastra-o, i-ar mai ramine loc sa mai primeasca? Ca sa primim mai mult, trebuie sa dam mai departe ceea ce am primit. Daca retinem ceea ce primim, urmeaza stagnarea, si vom fi ca o roata care genereaza putere din miscarea apei si care deodata, din propria ei vointa, incepe sa retina apa pe care o foloseste. Curind, ea va fi oprita in loc de catre apa acumulata. Numai atunci cind apei i se permite sa curga liber prin roata, ea va servi rotii ca sa produca putere. Exact la fel este cu omul. Cind el contacteaza ideile lui Dumnezeu, trebuie sa le dea mai departe pentru a primi beneficiul adus de ele. El trebuie sa permita tuturor sa faca la fel, pentru ca toti sa poata creste si progresa asa cum creste el.
Sunt de parere ca ceea ce ne-a invatat Isus a venit la El ca o revelatie directa de la Dumnezeu, si marii nostri invatatori nu se indoiesc de asta. Oare nu suntem toti creatiile lui Dumnezeu, si ceea ce poate face o fiinta umana, oare nu pot face toate? Credem ca va veti convinge ca Dumnezeu este intotdeauna dispus si pregatit sa Se reveleze El insusi tuturor oamenilor, si El S-a revelat pe Sine lui Isus si altora. Singura conditie necesara, indispensabila, este ca fiecare sa fie dispus sa-L lase pe Dumnezeu sa Se exprime. Credem, cu toata sinceritatea, ca suntem creati egali; ca toti oamenii sunt unul singur; ca maretele lucrari facute de Isus pot fi facute de toti. Veti vedea ca nu este nimic misterios in aceste fapte. Misterul apare numai din conceptia limitata a omului despre ele.
Realizam pe deplin ca ati venit la noi cu minti mai mult sau mai putin sceptice. Avem incredere in faptul ca veti trai alaturi de noi si ne veti cunoaste asa cum suntem. Munca noastra si rezultatele dobindite, va lasam sa le acceptati sau sa le respingeti, dupa cum doriti.
Volumul ICAPITOLUL IIIAm plecat din acest sat spre Asmah, un sat mai mic, la circa 90 de mile departare. Emil ne-a dat doi barbati mai tineri sa ne insoteasca. Acesti oameni - specimene minunate, nobile ale tipului hindus - aveau in grija lor intreaga expeditie. Perfecta naturalete si seninatate cu care s-au achitat de sarcina lor au depasit toate experientele noastre anterioare. Pentru a-i identifica, ii voi numi Jast si Neprow. Emil era cel care ne intimpinase si se ingrijise de confortul nostru in satul din care am pornit. El avea o experienta de mult mai multi ani decit ceilalti. Jast era capul expeditiei, in timp ce Neprow era ajutorul lui si veghea ca toate ordinele sa fie indeplinite.
Emil s-a despartit de noi cu putine cuvinte,in care ne-a spus:
- Sunteti gata sa porniti in expeditia voastra cu acesti doi barbati, Jast si Neprow, care va insotesc. Asa cum calatoriti voi, veti avea nevoie de vreo cinci zile ca sa ajungeti in urmatorul punct mai important de oprire, la circa 90 de mile distanta. Eu voi mai zabovi aici, caci mie nu-mi va fi necesar atita timp ca sa parcurg aceasta distanta, dar voi fi acolo sa va intimpin. Vreau sa va cer sa lasati pe unul din echipa voastra aici, ca sa observe si sa confirme ceea ce se poate intimpla. Astfel vom economisi timp, si el va putea sa ajunga din urma expeditia in cel mult zece zile de acum. Ii cerem doar sa priveasca si sa relateze ceea ce vede.
Am pornit, cu Jast si Neprow avind in grija expeditia, si trebuie sa spun ca o organizare mai precisa nu se poate imagina. Fiecare detaliu era indeplinit cu ritmul si precizia unei muzici. Aceasta armonie a fost mentinuta pentru toata durata expeditiei, timp de 3 ani si jumatate.
Vreau sa adaug aici impresiile mele despre Jast si Neprow. Jast era tipul de hindus simplu si deschis, eficient, fara urma de falsitate sau laudarosenie. Orice ordin pe care il dadea era aproape pe acelasi ton, si era executat cu o precizie si cu o promptitudine care ne faceau sa ne minunam. Chiar de la inceput am putut vedea la el o puritate a caracterului care a provocat multe comentarii. Neprow, un caracter minunat, era pretutindeni, mereu lucid, calm si miraculos de eficient. Era intotdeauna la fel de echilibrat, cu o precizie linistita in miscare, cu o minunata putere de gindire si actiune. Acest lucru era atit de evident, ca fiecare membru al expeditiei il comenta. Seful nostru a remarcat:
- Acesti oameni sunt minunati. Ne este de mare ajutor ca am gasit oameni care pot gindi si executa.
Am sosit in satul de destinatie pe la ora 4 in cea de-a cincea zi, si acolo se gasea Emil, care ne-a intimpinat asa cum ne promisese. Va puteti imagina uimirea noastra! Eram absolut siguri ca venisem pe singurul drum circulat si cu cel mai rapid mijloc de locomotie din acea tara, exceptind felul in care se deplaseaza curierii. Acestia calatoresc in stafeta si merg zi si noapte. Aici era vorba, insa, de un om bine inaintat in virsta, dupa cum credeam, si pe care nu-l banuisem in stare sa intreprinda o calatorie de 90 de mile intr-un timp mai scurt decit ne fusese necesar noua - si totusi, era aici.
Desigur ca am inceput imediat sa-i punem intrebari, si eram dornici sa-l auzim. Iata cuvintele lui:
- V-am spus, cind ati plecat, ca voi fi aici sa va intimpin - si sunt aici. Vreau sa va atrag si mai mult atentia asupra faptului ca omul, in starea lui adevarata, nu cunoaste limitari de timp si spatiu. Omul, cind se cunoaste pe sine, nu este obligat sa se tirasca anevoie timp de cinci zile ca sa parcurga 90 de mile. Omul, in starea sa justa, poate parcurge orice distanta, oricit de mare, instantaneu. Cu citeva clipe in urma eram in satul din care ati pornit acum cinci zile. Ceea ce ati vazut ca fiind corpul meu, inca se odihneste acolo. Tovarasul vostru, pe care l-ati lasat in sat, va va povesti cum, cu citeva clipe inainte de ora 4, vorbeam cu el, declarind ca vreau sa merg sa va intimpin, caci pe la ora aceea soseati aici. Ceea ce ati vazut ca fiind corpul meu se afla inca acolo, si colegul vostru inca il vede, desi in prezent este nemiscat. Acest lucru a fost facut doar ca sa va arat ca suntem capabili sa ne parasim trupurile si sa va intimpinam in orice loc stabilit, la orice moment specificat. Cei doi care v-au insotit puteau sa faca acest drum ca si mine.
Astfel voi veti putea realiza mai rapid ca suntem numai oameni obisnuiti, de aceeasi natura cu voi; ca nu exista nici un mister, decit ca noi ne-am dezvoltat, mai complet decit voi, puterile daruite, toate, de Tatal, Marele Atotputernic. Corpul meu va ramine acolo pina se face noapte, apoi il voi aduce aici si colegul vostru va porni pe drumul pe care ati venit, sosind la timpul convenit. Dupa o zi de odihna vom calatori pina intr-un catun, la departare de o zi, unde vom ramine o noapte, apoi ne vom intoarce aici si ne vom intilni cu tovarasul vostru ca sa auzim relatarea lui. Asta-seara ne intilnim in cabana. Pina atunci, la revedere.
Seara, dupa ce ne-am adunat, Emil, fara sa se fi deschis usa, aparu deodata in mijlocul nostru si spuse:
- M-ati vazut aparind in aceasta camera ca prin magie. Dati-mi voie sa va spun ca nu este deloc vorba de magie. Iata un experiment simplu, pe care il puteti vedea. Puteti vedea asta, si ca urmare o veti crede. Stringeti-va in jurul meu ca sa puteti vedea. Avem un paharel cu apa, pe care cineva dintre voi tocmai a adus-o de la izvor. Vedeti ca o minuscula particula de gheata se formeaza in centrul apei. O vedeti adunind linga ea, particula cu particula, mai multa gheata, pina cind toata apa din pahar a inghetat. Ce s-a intimplat? Am mentinut atomii centrali ai apei in Universal pina cind au devenit solizi sau, cu alte cuvinte, le-am coborit vibratiile pina cind au devenit gheata, si toate celelalte particule s-au solidificat in jurul lor pina cind toata apa a devenit gheata. Puteti face asta cu paharelul, cu butoiul, cu iazul, cu lacul, cu marea, cu toata masa de apa de pe Pamint. Ce s-ar intimpla? Totul ar ingheta, nu-i asa? In ce scop? Nici unul. Veti intreba cu ce putere. Voi spune: folosind o lege perfecta. Dar in acest caz, cu ce finalitate? Nici una, caci nici un bine nu s-a facut si nu s-ar putea face. Daca as fi facut asta, ce s-ar fi intimplat? Reactiunea. Asupra cui? Asupra mea. Eu cunosc legea si ceea ce exprim se intoarce la mine la fel de real dupa cum am exprimat. De aceea exprim numai binele, si binele se intoarce la mine ca bine. Puteti intelege usor ca, daca as fi perseverat cu inghetul, frigul ar fi reactionat asupra mea cu mult inainte sa fi incheiat, si as fi fost congelat, culegind roadele dorintei mele. Pe cind daca exprim binele, culeg etern roadele binelui meu.
Aparitia mea in aceasta camera, asta-seara, poate fi explicata astfel: in camaruta unde m-ati lasat, mi-am mentinut corpul in Universal ridicindu-i vibratiile, si el s-a intors in Universal sau, cum spunem noi, s-a intors acolo unde exista orice substanta. Apoi, prin al meu EU SINT, prin Constiinta mea de Christ, mi-am mentinut corpul in minte pina cind vibratiile i-au coborit si el a luat forma chiar aici, in aceasta camera, si l-ati putut vedea. Unde este misterul? Oare nu folosesc puterea, sau legea, date mie de Tatal prin Fiul sau Iubit? Oare nu este acest Fiu voi si eu si toata omenirea? Unde se afla misterul? Nu este nici un mister.
Sa luam credinta simbolizata de bobul de mustar. Ea vine la noi din Universal, prin Christul launtric, care s-a nascut deja in noi toti. Ca o picatura infima, ea penetreaza prin Christ, sau mintea supraconstienta, locul receptivitatii dinlauntrul nostru. Apoi ea trebuie dusa spre munte sau cel mai inalt punct dinlauntrul nostru, virful capului. Este mentinuta acolo. Apoi trebuie sa lasam Spiritul Sfint sa coboare. Acum vine porunca: Il vei iubi pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea si cu toata mintea ta. Ginditi-va! Vedeti intelesul? Inima, Suflet, Putere, Minte. Oare este altceva de facut in acest punct decit de a indrepta totul spre Dumnezeu, Spiritul Sfint, Spiritul - EU - Totul in actiune? Acest Spirit Sfint vine in multe feluri, poate ca minuscule entitati batind la usa si cerind sa fie primite. Trebuie sa primim si sa lasam acest Spirit Sfint sa intre si sa se uneasca cu minusculul punct de lumina, sau saminta de cunoastere, sa se roteasca in jurul ei si sa adere la ea, exact asa cum ati vazut particulele de gheata aderind la particula centrala, si ea va creste in exprimare, particula cu particula, cerc cu cerc, ca si gheata, inmultind si exprimind acea saminta de cunoastere pina cind vei fi capabil sa-i spui muntelui de dificultati: Pleaca de aici si arunca-te in mare, si asa va face. Numiti asta a patra dimensiune sau cum doriti, noi o numim Dumnezeu exprimindu-se prin Christul din noi.
In felul acesta s-a nascut Christul. Maria, Marea Mama, a perceput idealul; idealul a fost mentinut in minte, apoi conceput in ogorul sufletului ei, tinut pentru o vreme acolo, apoi adus la lumina sau nascut ca Perfectul Copil Christ, Primul Nascut, Unicul Zamislit, Fiul lui Dumnezeu. El a fost hranit si protejat; a primit ceea ce avea mama lui mai bun; a fost supravegheat si ingrijit pina cind El a crescut de la copilarie la maturitate. Astfel vine Christul la noi toti; mai intii ca un ideal plantat in solul sufletului nostru - partea centrala, unde este Dumnezeu -, tinut in minte ca idealul perfect, apoi adus la lumina sau nascut precum Copilul Perfect, Constiinta lui Christ.
Voi, care ati vazut ce s-a intimplat aici, va indoiti de propriii vostri ochi. Nu va condamn. Simt gindul de hipnotism in mintile unora. Fratii mei, exista vreunul aici care sa simta ca nu are puterea sa exercite orice facultate daruita de Dumnezeu, pe care a vazut-o demonstrata asta-seara? Credeti vreo clipa ca eu controlez in vreun fel gindirea sau vederea voastra? Ginditi ca as putea, daca as dori, sa arunc o vraja hipnotica asupra unuia sau asupra tuturor, ca sa nu vedeti totul? Nu este scris in marea voastra Carte ca Isus a intrat intr-o camera cu usile inchise? A intrat exact asa cum am facut si eu. Credeti vreun pic ca Isus, Marele Maestru si Invatator, a avut cumva nevoie sa hipnotizeze? El si-a folosit puterea Sa, daruita de Dumnezeu, ca si mine asta-seara. Dati-mi voie sa va spun ca nu am facut nimic altceva decit poate sa faca fiecare dintre voi. Nu numai voi, dar orice copil care este sau a fost nascut in aceasta lume, sau univers, are aceeasi putere de a face exact ceea ce ati vazut implinit asta-seara. Vreau sa va fie limpede acest lucru. Dati-mi voie sa va mai spun ca sunteti individualitati si nu personalitati, ca sunteti vointe libere si nu automate. Isus nu a avut nevoie sa hipnotizeze, si nici noi. Indoiti-va de noi cit vreti, pina cind veti fi complet multumiti de onestitatea noastra. Puneti deoparte pentru un timp ideea hipnotismului, sau cel putin lasati-o sa ramina pasiva pina cind veti fi aprofundat cercetarea. Tot ce va cerem este sa va pastrati mintea deschisa. Volumul ICAPITOLUL IVPentru ca urmatoarea etapa a calatoriei noastre era o excursie dus-intors, am lasat pe loc cea mai mare parte a echipamentului nostru si, in dimineata urmatoare, am pornit la drum spre un satuc aflat la circa 20 de mile, numai cu Jast ca insotitor. Poteca nu era dintre cele mai bune, si uneori era foarte greu sa-i urmam serpuirile prin padurile dese, specifice acelui tinut. Aveam sa sosim la destinatie chiar inainte de apusul soarelui din acea seara, obositi si flaminzi, caci mersesem repede toata ziua, doar cu o oprire scurta la amiaza, pentru masa de prinz. Tinutul, in general, era pietros si accidentat, si cararea parea practic nefolosita. Trebuia sa ne taiem calea prin desisul de liane atirninde. La fiecare intirziere, Jast parea nerabdator. Ne-am mirat de asta, caci inainte fusese foarte echilibrat. Era pentru prima si singura data, in acesti 3 ani si jumatate in care a fost cu noi, cind nu a mai fost acelasi lucid, calm Jast care pornise cu noi. Mai tirziu agitatia lui nu ne-a mai mirat, dupa ce am vazut ce avea sa se intimple.
Am intrat in micul sat de circa 200 de locuitori, cu o jumatate de ora inainte de apusul soarelui si, cind s-a aflat ca Jast era cu noi, cred ca fiecare satean, tinar sau batrin, si fiecare animal domestic au venit sa ne intimpine. Pe cind eram obiectul unei curiozitati mai mari sau mai mici, s-a observat imediat ca Jast era in centrul atentiei, salutat de toti cu cea mai adinca veneratie. Dupa citeva momente, el le-a spus ceva satenilor si toti, in afara de vreo citiva, s-au intors la treburile lor curente. Jast s-a intors spre noi si ne-a intrebat daca doream sa mergem cu el pina cind se pregatea tabara pentru noapte. Cinci din echipa noastra au spus ca erau obositi dupa calatorie si voiau sa se odihneasca. Restul l-am urmat pe Jast si mina de sateni spre marginea unei poieni care inconjura satul. Dupa ce am traversat poiana, am mai mers doar putin prin jungla si am dat peste corpul unui barbat, intins pe pamint ca si cum ar fi fost mort - aceasta era impresia la prima privire. Privind mai atent, totusi, se vedea ca pozitia lui sugera mai degraba un somn linistit, si nu moartea.
Ne-am oprit incremeniti caci am vazut figura celui intins pe pamint: era Jast. De indata ce Jast se apropie de ea, fiinta a inceput sa se miste si s-a ridicat in picioare. Deoarece ea si Jast au ramas fata in fata pentru un moment, nu putea fi nici o eroare de identificare - era Jast. Toti au vazut ca el era. Apoi, instantaneu, Jast cel stiut de noi a disparut si in fata noastra nu mai statea decit o singura persoana. Desigur, toate acestea s-au petrecut in mult mai putin timp decit s-ar putea povesti, si uimirea a fost atit de mare, ca nici unul dintre noi nu a pus nici o intrebare. Cei cinci care ramasesera in tabara au venit in fuga, fara sa-i fi chemat cineva. Mai tirziu i-am intrebat de ce au venit. Raspunsurile au fost:
- Nu stim. Primul lucru pe care ni-l amintim este ca eram toti in picioare, alergind spre voi. Pur si simplu nu stim de ce am facut-o. Nici unul dintre noi nu a auzit vreo chemare. Ne-am trezit alergind in directia voastra inainte ca vreunul dintre noi sa realizeze ce faceam.
Unul dintre noi a spus:
- Ochii mei sunt atit de larg deschisi, ca vad departe, dincolo de lumea paminteasca a mortii, si minunile care au fost revelate sunt dincolo de orice inchipuire.
Un altul spuse:
- Vad intreaga lume depasind moartea. Cit de vii imi revin in minte cuvintele : Ultimul inamic, moartea, va fi invins. Oare nu este aceasta implinirea acestor cuvinte? Ce marunte sunt bietele noastre minti in comparatie cu aceasta uriasa dar simpla intelepciune, si totusi am indraznit sa ne consideram giganti ai intelectului. Cind, de fapt, suntem simpli diletanti. Abia acum incep sa vad sensul cuvintelor: Trebuie sa va nasteti din nou". Cit de adevarate cuvinte!
Las cititorul sa-si imagineze surpriza si tulburarea noastra. Era vorba de un om cu care fusesem zilnic impreuna, si de care fusesem slujiti in fiecare zi, si care fusese capabil sa-si lase corpul intins pe pamint ca sa-i protejeze pe altii, continuind sa ne serveasca extrem de eficient. Nu puteam decit sa ne amintim: Cel care este cel mai mare printre voi, va fi slujitor sau va servi! Cred ca nu mai era printre noi nici unul care, din acel moment, sa nu-si fi pierdut orice teama fata de moarte.
Acesti oameni sunt obisnuiti sa-si intinda corpul pe pamint in fata cite unui sat din jungla, in vreun tinut bintuit de tilhari si animale de prada, si acel sat este la fel de ferit de ravagiile oamenilor si animalelor, asa cum ar fi intr-o tara civilizata.
Era foarte evident ca trupul lui Jast statuse acolo unde l-am gasit un timp considerabil. Parul ii crescuse lung si incilcit, si in el erau cuiburile unor pasarele specifice acelui tinut. Aceste pasarele isi construisera cuiburile, isi crescusera puii, si puii zburasera, dindu-ne astfel o dovada certa a timpului cit trupul statuse nemiscat in acea pozitie. Aceste pasarele sunt foarte fricoase, si si-ar parasi cuiburile la cea mai usoara sperietura. Asta arata marea dragoste si incredere a micilor pasari.
Emotia era atit de mare, incit nimeni din tabara noastra, cu exceptia lui Jast, nu a dormit in noaptea aceea. El dormea ca un prunc. Din cind in cind, unul sau altul din echipa noastra se ridica in capul oaselor si privea spre locul unde dormea Jast, apoi se intindea la loc spunind:
- Ciupiti-ma sa vad daca sunt treaz cu adevarat.
Uneori se folosea si o expresie mai dura.
Volumul ICAPITOLUL VEram treji in dimineata urmatoare la rasaritul soarelui, si in ziua aceea ne-am intors in satul unde ne lasasem echipamentul. Am sosit in sat chiar inainte sa se intunece si ne-am instalat tabara sub un banyan mare. A doua zi dimineata, Emil ne saluta si cu totii am inceput sa-i punem intrebari. El a spus:
- Nu ma mira intrebarile voastre si voi raspunde bucuros la toate, cit se poate acum, lasind restul intrebarilor sa astepte pina cind veti fi avansat mai mult in cercetarea voastra. Vorbindu-va astfel, intelegeti pe deplin ca folosesc limbajul vostru ca sa va transmit marele principiu fundamental al credintei noastre.
Cind toti cunosc Adevarul, si acesta este corect interpretat, oare unul si toti nu sunt cu adevarat din aceeasi sursa? Nu suntem toti una cu Substanta Mintii Universale, Dumnezeu? Nu suntem cu totii o mare familie? Nu este oare orice copil, oricare nascut, indiferent de casta sau crez, un membru al acestei mari familii?
Ma intrebati daca noi credem ca moartea este evitabila. Dati-mi voie sa va raspund cu cuvintele unui Siddha: Corpul uman este constituit din celule individuale, ca si corpurile plantelor si animalelor, pe care ne place sa le numim fratii nostri mai putin evoluati. Celula individuala este o infima unitate microscopica a corpului. Printr-un proces de crestere si diviziune, repetat de multe ori, acest minuscul nucleu al celulei-unitate ajunge in final sa dea o forma umana completa, constituita din milioane de celule. Aceste celule ale corpului se specializeaza pentru diferite functii, dar ele pastreaza, in general, caracteristicile celulei individuale din care s-au nascut. Aceasta celula individuala poate fi vazuta ca purtatoarea facliei vietii insufletite. Ea poarta, din generatie in generatie, focul latent al lui Dumnezeu - vitalitatea tuturor fiintelor vii, ca o mostenire intacta provenita din vremea cind viata a aparut la inceput pe aceasta planeta. Aceasta celula individuala are darul unei tinereti nelimitate. Dar ce se poate spune despre grupul de celule numit trup? Grupul de celule a crescut din celula individuala, repetata de multe ori, pastrind caracteristicile ei individuale, dintre care una este focul latent al vietii, sau Tineretea Eterna. Grupul de celule, sau corpul, functioneaza ca un protector al celulei individuale pe durata scurta a vietii asa cum o stiti acum".
Cei mai vechi dintre invatatorii nostri, prin mijloace inspirate, au perceput unitatea fundamentala a reactiilor vietii in plante si animale. Ni-i putem imagina sub banyan, adresindu-se astfel elevilor lor : Priviti acest copac gigantic. Procesul vital ce se desfasoara in fratele nostru, acest copac, si in noi insine, este, la baza, acelasi. Priviti frunzele si mugurii de la virfurile crengilor celui mai batrin banyan - cit de tinere sunt, tinere ca saminta din care uriasul a rasarit. Reactiile vitale ale plantei si omului fiind la fel, omul poate profita, desigur, de experienta plantei. Asa cum frunzele si mugurii de la capatul crengilor celui mai virstnic banyan sunt la fel de tinere ca saminta din care el a rasarit, la fel nici grupul de celule ce formeaza corpul omului nu trebuie sa-si piarda treptat vitalitatea si sa moara, ci trebuie sa creasca tinar si etern, ca si ovulul sau celula individuala. Intr-adevar, nu exista nici un motiv pentru care corpul nostru sa nu se dezvolte la fel de tinar si plin de viata ca si germenul vietii din care el s-a nascut. Expansivul banyan, permanent un simbol al vietii eterne, nu moare decit prin accident. Nici o lege naturala a degenerarii, nici un proces de imbatrinire nu pare sa existe in arborele-banyan ca sa afecteze in mod vatamator energia vitala a celulelor sale. Acelasi lucru este adevarat si despre divina forma umana.
Nu exista nici o lege naturala a mortii sau degenerarii pentru om, decit prin accident. Nu exista nici un proces inevitabil de imbatrinire in corpul sau grupul de celule - nimic care sa poata paraliza treptat individul. Moartea este, deci, un accident evitabil. Boala este, dincolo de orice, o stare de ne-liniste (dis-ease in engleza, disease=boala - n.tr.), absenta linistii sau a lui Santi, dulcea, fericita pace a spiritului reflectata prin minte in corp. Degenerarea senila, care este o experienta obisnuita a omului, este doar expresia ignorantei lui fata de cauze, anumite conditii bolnave ale mintii si corpului. Spune un Siddha (Invatator - n.tr.): Tonusul corpului poate fi mentinut astfel incit sa poata rezista natural la infectii si alte boli, ca gripa si ciuma. Un Siddha poate inghiti germenii patogeni fara ca acestia sa-l imbolnaveasca.
Amintiti-va ca tineretea este saminta Iubirii lui Dumnezeu plantata in divina forma umana. Intr-adevar, tineretea este divinitatea dinlauntrul omului; tineretea este spiritualitatea vietii, frumusetea vietii. Numai viata traieste si iubeste, viata unica, eterna. Batrinetea este lipsita de spiritualitate, asociata cu moartea, urita, ireala. Gindurile de teama, gindurile de suferinta si cele de minie creeaza uritenia numita batrinete. Gindurile de fericire, de iubire si de perfectiune creeaza frumusetea numita tinerete. Batrinetea este doar o scoica in care zace giuvaerul realitatii - perla tineretii.
Traieste astfel incit sa dobindesti constiinta copilariei. Vizualizeaza Copilul Divin dinlauntrul tau. Inainte sa adormi, sugereaza constiintei tale: Acum realizez ca exista in mine un fericit corp spiritual, vesnic tinar, vesnic frumos. Am o minte, ochi, nas, gura, piele, frumoase, spirituale - corpul Copilului Divin care acum, in aceasta noapte, este perfect. Repeta aceasta afirmatie si mediteaza la ea in liniste, pina cind adormi. Dimineata la trezire sugereaza-ti cu voce tare : Ei, draga... (adreseaza-te tie insuti pe nume), exista in tine un alchimist divin! Prin puterea spirituala a acestor afirmatii, in timpul noptii are loc o transmutatie si revelatia launtrica, Spiritul a saturat acest corp spiritual si templu. Alchimistul launtric a inlaturat celulele moarte si uzate si a facut sa iasa la iveala stralucirea unui trup nou, plin de sanatate si farmec perpetuu. Adevarata Iubire Divina in manifestare este Tineretea Eterna. Alchimistul divin este inlauntrul templului meu, faurind continuu noi si minunate celule tinere. Spiritul tineretii este inlauntrul templului meu - acest divin corp uman - si totul este bine. Om Santi! Santi! Santi! (Pace! Pace! Pace!)
Invata sa zimbesti dulce, ca un copil. Un zimbet din suflet este o relaxare spirituala. Un zimbet adevarat este un lucru de o reala frumusete, opera artistica a Zeului Cirmuitor Launtric. Este bine sa afirmi: Gindesc de bine pentru intreaga lume. Sa fie toata lumea fericita si binecuvintata! Afirma, inainte de a incepe activitatea zilnica : Inauntrul meu este o forma perfecta - forma divina. Sunt, acum, tot ceea ce doresc sa fiu! Vizualizez zilnic frumoasa mea fiinta, pina cind o aduc in manifestare! Sunt Copilul Divin, toate nevoile mele sunt satisfacute, acum si totdeauna.
Invata sa intri in vibratie. Afirma : Iubirea infinita imi umple mintea si imi pune corpul in vibratie, in rezonanta cu viata perfecta. Fa totul, in jurul tau si in tine, stralucitor si frumos. Cultiva spiritul umorului. Bucura-te de rasaritul soarelui.
Ati inteles ca citez din invatatura Siddha-silor. Ei sunt cei mai vechi invatatori cunoscuti, si invataturile lor premerg cu mii de ani istoria stiuta. Ei instruiau oamenii si le aratau o mai buna cale a vietii, inca dinainte ca omul sa fi cunoscut artele simple ale civilizatiei. Din invatatura lor s-a nascut sistemul de cirmuitori. Dar acesti cirmuitori s-au departat curind de realizarea faptului ca Dumnezeu se exprima prin ei. Crezind ca erau ei, personal, cei care lucrau, au pierdut viziunea spiritului si au pus pe primul plan ceea ce era personal sau material, uitind ca totul vine dintr-o sursa unica, Dumnezeu. Aceste conceptii personale ale cirmuitorilor au deschis drum marilor deosebiri in credinte si largii diversitati a gindirii. Aceasta este imaginea noastra despre Turnul Babel. Siddha-sii si-au pastrat, prin vremuri, adevaratele metode inspirate ale lui Dumnezeu exprimat prin omenire si prin toate creatiile Sale, realizind ca Dumnezeu este Totul si ca Dumnezeu se manifesta prin toate. Ei nu au deviat niciodata de la aceste invataturi. Astfel, ei au pastrat marele adevar fundamental. Volumul ICAPITOLUL VIPentru ca aveam foarte mult de lucru inainte de a traversa Muntii Himalaya, am ales acest sat ca fiind locul cel mai potrivit pentru cartierul general al expeditiei. Colegul pe care il lasasem in sat ca sa-l observe pe Emil ne-a ajuns aici si ne-a relatat ca a stat de vorba cu Emil pina aproape de ora 4 a zilei in care el trebuia sa vina la intilnirea cu noi. Apoi Emil i-a spus ca urma sa plece la intilnire. Imediat, corpul lui a ramas nemiscat, intins pe pat ca si cum ar fi dormit. S-a aflat in aceasta pozitie pina pe la ora 7 seara cind, treptat, a devenit tot mai nedeslusit si a disparut. Era in seara cind Emil venise la noi in cabana din sat.
Sezonul nu era suficient de inaintat, pentru noi, ca sa incercam trecerea muntilor. Retineti ca spun: pentru noi. Prin asta ma refer la membrii micii noastre echipe, caci in acel timp incepusem sa ne simtim ca niste simple poveri. Realizasem ca cei trei mari prieteni ai nostri - observati ca ii numesc mari pe toti, caci erau, intr-adevar - ar fi putut sa parcurga distanta strabatuta de noi in mult mai putin timp decit ne luase noua, dar nu se plingeau.
Facusem mai multe excursii scurte de la cartierul nostru general, insotiti de Jast si Neprow, si tot timpul ei isi demonstrasera excelentele calitati si merite. Intr-una din aceste excursii, Emil, Jast si Neprow ne-au condus intr-un sat unde se gaseste un templu numit Templul Tacerii, Templul Nefacut De Miini. Acest sat cuprinde templul si casele slujitorilor lui, si este situat pe vatra mai veche a unui sat care fusese aproape distrus de ravagiile fiarelor salbatice si ale epidemiilor. Ni s-a spus ca Maestrii vizitasera acest loc si mai gasisera putini locuitori, dintr-o populatie de 3000 de oameni. Ii luasera sub protectia lor, si ravagiile animalelor si bolilor incetasera. Cei citiva sateni au facut legamint ca, daca aveau sa fie salvati, din acel moment aveau sa-si dedice vietile lui Dumnezeu, slujindu-l in orice mod ar alege El. Maestrii au plecat si, cind s-au intors mai tirziu, au gasit templul inaltat si pe slujitori facindu-si datoria.
Templul este foarte frumos, fiind situat pe o inaltime care ofera o vedere larga asupra tinutului. Are circa 6 mii de ani vechime, este construit din marmura alba si nu a avut niciodata nevoie de reparatii, caci o bucatica sparta din zidul lui se reface singura, dupa cum a fost verificat de membrii echipei noastre.
Emil ne-a spus:
- Acest loc este numit Templul Tacerii, Lacasul Puterii. Tacerea este putere, caci atunci cind atingem locul tacerii in minte, am atins locul puterii - locul unde totul este unul, unica putere - Dumnezeu. Fii linistit si cunoaste ca EU SINT Dumnezeu. Puterea disipata este zgomot. Puterea concentrata este tacere. Cind, prin concentrare (tintind spre un centru), am adus toate fortele noastre intr-un singur punct, atunci l-am contactat pe Dumnezeu in tacere, suntem una cu El, si deci una cu toata puterea. Aceasta este mostenirea omului : Eu si Tatal suntem Unul. Exista o singura cale de a fi una cu puterea lui Dumnezeu, si aceea este de a-l contacta constient pe Dumnezeu. Acest lucru nu se poate face in afara, caci Dumnezeu se manifesta dinlauntru. Domnul este in templul Sau sfint ; fie ca tot pamintul sa pastreze tacerea in fata Lui. Numai intorcindu-ne de la exterior spre tacerea dinlauntru, putem spera sa facem uniunea constienta cu Dumnezeu. Vom intelege ca puterea Sa este pentru ca noi sa o folosim, si o vom folosi tot timpul. Atunci vom sti ca suntem una cu puterea Sa.
Atunci umanitatea va intelege. Omul va renunta la autoamagiri si vanitati. El isi va intelege ignoranta si minciuna. Atunci el va fi pregatit sa invete. Va intelege ca omul mindru nu poate fi invatat ceva. Va sti ca numai cel lipsit de orgoliu poate percepe Adevarul. Talpile sale vor simti stinca dura, nu se va mai poticni, va fi sigur pe decizia sa.
La inceput poate fi neclara intelegerea faptului ca Dumnezeu este unica putere, substanta si inteligenta. Dar cind omul realizeaza adevarata natura a lui Dumnezeu si il aduce in exprimare activa, el va folosi aceasta putere tot timpul. Va sti ca, in mod constient, este in contact cu puterea Sa in orice clipa - cind maninca, cind alearga, cind respira sau cind indeplineste marea opera pe care o are de facut. Omul nu a invatat sa implineasca marile lucrari ale lui Dumnezeu pentru ca nu a realizat maretia puterii lui Dumnezeu si nu a stiut ca puterea lui Dumnezeu este pentru folosinta omului.
Dumnezeu nu ne aude daca cerem repetat, tare si in van, nici daca vorbim mult. Trebuie sa-l cautam pe Dumnezeu prin Christul launtric, legatura invizibila pe care o avem in noi insine. Cind Tatal dinlauntru este venerat in Spirit si Adevar, El aude apelurile acelui suflet care se deschide sincer spre El. Cel care face legatura cu Tatal in taina, va simti puterea curgind prin el, ca implinire a oricarei dorinte. Pentru ca el il vede pe Tatal in locul tainic al propriului sau suflet, locuind acolo, Tatal il va rasplati in mod deschis. Cit de des isi dezvaluia Isus contactul individual cu Tatal! Vedeti cum el se mentinea constant in legatura cu Dumnezeul launtric. Vedeti cum vorbea cu El ca si cum El era prezent personal. Vedeti cit de puternic l-a facut aceasta relatie integrala. El a recunoscut ca Dumnezeu nu vorbeste in incendii, cutremure sau furtuni, ci cu o voce linistita, discreta - glasul linistit, discret din adincul sufletelor noastre.
Cind omul va invata asta, el va deveni echilibrat. Va invata sa vada lucrurile in ansamblul lor. Idei vechi vor fi abandonate, idei noi vor fi asimilate. Curind va gasi naturaletea si eficienta sistemului. Va invata, in sfirsit, sa ia in considerare toate intrebarile care il puneau in dilema, in momentele de tacere. Poate ca nu le va solutiona, dar se va familiariza cu ele. Atunci nu va mai avea nevoie sa se grabeasca si sa se lupte ziua intreaga cu sentimentul ca telul sau nu poate fi atins.
Daca omul ar ajunge sa-l cunoasca pe cel mai mare strain - el insusi, intrind in camaruta lui si inchizind usa! Acolo el isi va gasi cel mai periculos inamic si va invata sa-l stapineasca. Va gasi adevarata sa identitate. Isi va gasi acolo cel mai adevarat prieten, cel mai intelept invatator, cel mai de incredere sfatuitor - el insusi. Acolo el va descoperi altarul pe care Dumnezeu este focul nemuritor, sursa a toata bunatatea, toata taria, toata puterea - el insusi. El va sti ca Dumnezeu se afla in partea cea mai adinca a tacerii. Va descoperi ca in el salasluieste Sfintul Sfintilor. Va simti si va sti ca orice dorinta a sa este in mintea lui Dumnezeu si este, de aceea, dorinta lui Dumnezeu. Va simti si va sti cit de strinsa este relatia dintre Dumnezeu si om, Tatal si Fiul. El va realiza ca numai in constiinta a existat orice separare a acestora, care au parut doi - exact asa cum spiritul si corpul lui au parut a fi doi - dar care, in realitate, sunt unul. Dumnezeu umple cerul si pamintul. Aceasta mare revelatie a fost cea care i-a venit lui Iacov in tacere. El dormise pe piatra materialismului. Intr-o mare explozie de iluminare divina, el a vazut ca exteriorul nu este decit proiectia sau exprimarea imaginii pastrate in interior. A fost atit de impresionat de asta, incit a strigat : Cu siguranta ca Domnul (sau Legea) este in acest loc (pamintul sau corpul) si eu nu stiam. Acesta nu este altceva decit casa lui Dumnezeu, si aceasta este poarta spre cer". Omul va realiza, ca si Iacov, ca adevarata poarta spre cer este prin propria sa constiinta.
Aceasta scara a constiintei, revelata lui Iacov intr-o viziune, este cea pe care fiecare dintre noi trebuie sa urce inainte de a putea intra in acel secret loc tacut al Celui Preainalt si de a descoperi ca suntem chiar in centrul oricarui lucru creat, una cu toate lucrurile vizibile si invizibile, in si din Atotprezenta. In viziunea sa, lui Iacov i s-a aratat scara urcind de la pamint spre cer. El a vazut ingerii lui Dumnezeu coborind si urcind pe ea - ideile lui Dumnezeu coborind din Spirit in forma si urcind inapoi. Era aceeasi revelatie care Ii venise lui Isus cind cerurile s-au deschis in fata Lui si El a vazut minunata lege a exprimarii, prin care ideile concepute in Mintea Divina vin sa se exprime si sa se manifeste in forma. Atit de perfecta era aceasta lege a exprimarii revelata Maestrului, incit imediat El a inteles ca orice forma poate fi transformata, schimbata in manifestare, printr-o schimbare fata de ea in constiinta. Prima sa ispitire a fost de a schimba forma pietrelor in cea a piinii ca sa-si satisfaca foamea proprie, dar odata cu revelatia acestei legi a exprimarii, Ii venise si intelegerea reala a faptului ca pietrele, ca orice alte forme vizibile, proveneau din Substanta Mintii Universale, Dumnezeu, si erau, in esenta, adevaratele expresii ale Mintii Divine; si toate lucrurile dorite (neformate) se gasesc inca in aceasta Substanta a Mintii Universale, gata sa fie create sau manifestate pentru a implini orice dorinta. Astfel, nevoia de piine nu facea decit sa demonstreze ca substanta cu care se poate crea piinea sau orice lucru necesar, este la indemina fara limitari, si piinea poate fi creata din aceasta substanta la fel de bine ca si pietrele. Orice dorinta buna pe care o are omul este dorinta lui Dumnezeu. De aceea exista o sursa nelimitata in substanta universala a lui Dumnezeu, care ne implineste toate dorintele. Tot ce avem nevoie este sa invatam sa folosim tot ceea ce Dumnezeu a creat pentru noi, si asta voieste El sa facem ca sa ne putem elibera de orice limitare si sa fim liberi cu prisosinta.
Cind Isus a spus : Eu sunt Calea, el voia sa spuna ca EU SINT din fiecare suflet este calea prin care viata, puterea si substanta marelui EU SINT, care este Dumnezeu, vine sa se exprime prin individ. Acest EU SINT are un singur mod de exprimare si acesta este prin idee, gind, cuvint si fapta. Acestui EU SINT Dumnezeu care este putere, substanta, inteligenta, i se da forma prin constiinta ; si din acest motiv a spus Maestrul : Faca-se tie dupa credinta ta si Toate lucrurile sunt cu putinta pentru cei care au credinta.
Acum intelegem ca Dumnezeu este inlauntrul sufletului ca putere, substanta si inteligenta sau, in termeni spirituali, ca intelepciune, iubire si adevar, si este adus in forma sau in manifestare prin constiinta. Constiinta aflata in Mintea Infinita a lui Dumnezeu si in om este determinata de conceptia sau credinta care este pastrata in minte. Credinta in separarea fata de Spirit este cea care a cauzat manifestarile noastre de batrinete si moarte. Cind vom intelege ca Spiritul este totul si ca forma este exprimata constant din Spirit, atunci vom intelege ca acela care este provenit sau nascut din Spirit, este Spirit.
Urmatorul mare adevar care va fi revelat prin aceasta constiinta este ca fiecare individ, fiind o conceptie a mintii divine, este pastrat in acea minte ca o idee perfecta. Nici unul dintre noi nu trebuie sa se conceapa el insusi. Am fost conceputi perfect si suntem permanent pastrati in Mintea Perfecta a lui Dumnezeu ca fiinte perfecte. Aducind aceasta intelegere in constiinta noastra, putem contacta Mintea Divina si astfel sa concepem iar ceea ce Dumnezeu a conceput deja pentru noi. Aceasta este ceea ce Isus numea sa fii nascut a doua oara. Este marele dar pe care trebuie sa ni-l ofere tacerea; deoarece, contactind mintea lui Dumnezeu, putem gindi cu mintea lui Dumnezeu si ne putem cunoaste pe noi insine asa cum suntem in realitate, si nu cum gindeam noi ca suntem. Contactam mintea lui Dumnezeu prin gindul adevarat, si astfel provocam o exprimare adevarata; in timp ce, in trecut, poate prin gindul neadevarat, am realizat o exprimare falsa. Dar, fie ca forma este perfecta sau este imperfecta, Esenta formei este perfecta putere, substanta si inteligenta a lui Dumnezeu. Nu Esenta formei vrem noi s-o schimbam, ci forma pe care acea esenta a imbracat-o. Acest lucru se va face prin reinnoirea mintii sau prin schimbarea conceptiei imperfecte cu cea perfecta, a gindului omului in gindul lui Dumnezeu. Cit de important este, deci, sa-L gasim pe Dumnezeu, sa-L contactam, sa fim una cu El si sa Il aducem in manifestare!
La fel de importanta este tacerea sau linistirea mintii proprii, pentru ca mintea lui Dumnezeu, in toata splendoarea ei, sa poata ilumina constiinta. Cind se va intimpla asta, atunci vom intelege cum soarele dreptatii (al justei utilizari) se va inalta aducind vindecarea pe razele sale. Mintea lui Dumnezeu inunda constiinta asa cum razele soarelui inunda o camera intunecata. Infuzia Mintii Universale in mintea personala este ca patrunderea si expansiunea aerului de afara in masa impura de aer tinuta multa vreme intr-o incinta inchisa. El iese in evidenta, superior, si intelegem ca nu trebuie sa construim decit un singur templu. Templul lui Dumnezeu cel Viu este amestecul a ceea ce este mare cu ceea ce este mic, prin care cel mic devine una cu cel mare. Impuritatea fusese cauzata de separarea celui mic de cel mare. Puritatea este cauzata de unirea lor, astfel incit nu mai exista mare si mic, ci un singur aer sanatos, intreg, pur. Chiar si asa putem sa cunoastem ca Dumnezeu este Unul si ca toate lucrurile vizibile si invizibile sunt una cu El.
Separarea de El este cea care a cauzat pacatul, boala, saracia si moartea. Unirea cu El este cea care te face sa devii o Fiinta intreaga sau sa devii constient ca esti intreg.
Separarea de unitate este coborirea ingerilor pe scara constiintei. Intoarcerea la unitate este urcarea ingerilor pe scara. Coborirea este buna, caci atunci unitatea este exprimata in diversitate, dar in diversitate nu este necesar nici un concept de separare. Ceea ce este diversitate a fost gresit interpretat din punctul de vedere personal sau exterior, ca fiind separare. Marea lucrare a fiecarui suflet este de a-si ridica punctul de vedere personal la acele inaltimi ale constiintei de la care devine una cu intregul. Cind totul poate sa se adune cu acelasi sens, in acelasi loc, acel loc din constiinta unde este inteles faptul ca toate lucrurile vizibile si invizibile isi au originea in Unicul Dumnezeu, atunci ne gasim in fata Muntelui Transfigurarii (Schimbarii la Fata). La inceput Il vedem pe Isus, si cu El pe Moise si Ilie ; sau Legea si Profetia, si Christ (puterea dinlauntrul omului, de a-L cunoaste pe Dumnezeu); si ne gindim sa cladim trei temple, dar vine si intelesul mai profund. Ne este dat sa realizam nemurirea omului si sa stim ca divinitatea nu se pierde niciodata din noi, ca omul Divin este nemuritor, etern. Atunci Moise - Legea si Ilie - Profetia, dispar ; si Christ ramine biruitor, si realizam ca nu avem de cladit decit un templu - Templul lui Dumnezeu cel Viu inlauntrul nostru. Atunci Spiritul Sfint umple constiinta si dispar iluziile pacatului, bolii, saraciei si mortii. Acesta este marele tel al tacerii.
Acest templu, din care puteti rupe o bucatica si spartura va fi reparata instantaneu, nu reprezinta altceva decit templul corpului nostru de care vorbea Isus, templul nefacut de miini, etern in ceruri, pe care trebuie sa-l exprimam aici pe pamint.
Volumul ICAPITOLUL VIINe-am intors din excursie si am gasit multi straini adunati in sat. Ei veneau din tinuturile din jur, si o parte dintre Maestri organizau un pelerinaj spre un sat situat la circa 225 de mile departare. Ne-am mirat de asta, caci mersesem in directia aceea si vazusem ca drumul traversa un desert de nisip. De fapt era un platou inalt, acoperit cu dune de nisip pe care vintul le deplasa inainte si inapoi, si unde crestea foarte putina vegetatie. Dincolo de acest desert, poteca mergea printr-un mic masiv muntos care era o ramura a muntilor Himalaya. In seara aceea am fost invitati sa insotim expeditia si ni s-a spus ca nu aveam nevoie sa luam partea cea mai grea a echipamentului nostru, caci aveam sa ne intoarcem inainte de a traversa lantul principal din Himalaya. Expeditia trebuia sa porneasca in urmatoarea zi de luni.
Bineinteles ca Jast si Neprow au fost plini de zel cu toate, si luni in zori am pornit la drum alaturi de alti 300 de oameni. Cea mai mare parte dintre acestia aveau infirmitati pentru care cautau vindecarea. Totul a mers bine pina simbata, cind s-a stirnit cea mai puternica furtuna pe care am intilnit-o vreodata. A plouat torential incontinuu timp de trei zile si trei nopti, si ni se spunea ca ploaia era un vestitor al verii. Asezasem tabara intr-un loc foarte convenabil si nu am avut de suferit de pe urma furtunii. Marea noastra ingrijorare era in privinta proviziilor, caci eram siguri ca aceasta intirziere prelungita avea sa ne cauzeze tuturor serioase neajunsuri, deoarece se luasera provizii pentru durata exacta a calatoriei, fara a se fi luat in calcul intirzierile. Aceasta intirziere parea de doua ori mai grava pentru noi, caci stiam ca nu exista nici un loc unde sa ne completam proviziile, decit daca ne intorceam la punctul de plecare, la vreo 120 de mile distanta, care cuprindeau si o mare portiune de mers prin desertul de nisip.
Joi dimineata, soarele a rasarit pe un cer senin si frumos, dar, in loc sa mergem mai departe, asa cum ne asteptam, ni s-a spus ca aveam sa stam pe loc pina cind se uscau potecile si riurile se retrageau in albii, ca sa putem continua drumul mai usor. Toti ne temeam sa nu se epuizeze proviziile, si cineva din echipa noastra si-a exprimat aceasta temere. Emil, care avea in grija intregul echipament, a venit la noi si ne-a spus :
- Nu trebuie sa va faceti griji. Oare nu are grija Dumnezeu de toate creaturile Sale, mari si mici, si nu suntem noi creaturile Lui? Vedeti ca am aici citeva graunte sau seminte de porumb. Le voi planta. Prin aceasta actiune am declarat, in mod explicit, ca doresc porumb. Am format porumbul in mintea mea. Am implinit legea si, in anotimpul cuvenit, el va rasari. Este oare necesar sa asteptam sa se desfasoare acest lung, dificil proces pe care il urmeaza natura, prin crestere si dezvoltare lenta, ca sa se coaca porumbul? Daca ar fi asa, am fi obligati sa asteptam mult timp ca sa-l obtinem. De ce sa nu folosim o lege mai inalta sau mai perfecta, data noua de Tatal, ca sa-l producem? Tot ce se cere este sa devenim linistiti si sa vizualizam sau sa mentalizam porumbul, si avem porumb curatat, gata de utilizare. Daca va indoiti, il puteti aduna, il puteti macina si face faina, apoi il puteti face piine.
In fata noastra aparuse porumb copt si curatat, asa ca l-am adunat, l-am macinat si apoi am facut piine din el. Apoi Emil a continuat spunind:
- Ati vazut asta si ati crezut, dar de ce sa nu folosim o lege mai perfecta si sa nu facem un lucru mai perfect, adica exact ceea ce vreti - piine? Veti vedea cum, folosind aceasta lege mai perfecta si, cum ati spune voi, mai subtila, sunt capabil sa fac sa apara exact ceea ce am nevoie - piine.
Si cum stateam acolo vrajiti, o franzela mare s-a ivit in miinile noastre, si acest proces nu s-a oprit pina cind pe o masa din fata noastra nu s-au gasit 40 de piini, plasate acolo aparent de Emil insusi. El a remarcat :
- Vedeti ca este destul pentru toti. Daca nu e suficient, poate fi adus mai mult, pina cind este destul si de prisos.
Cu totii am mincat piinea si am gasit-o foarte buna. Emil a continuat :
- Cind Isus, in Galileea, l-a intrebat pe Filip : "De unde cumparam piine?", El facea asta ca sa-l incerce, caci in sinea Lui, El stia foarte bine ca nu era nevoie sa cumpere piinea necesara pentru a hrani multimea adunata, nici sa-i asigure cele necesare de pe piata materiala care exista atunci. El vazuse ocazia de a dovedi discipolilor Sai puterea piinii plamadite sau crescute din Spirit. Cit de des gindesc oamenii in concepte limitate, ca Filip! El calcula asa cum calculeaza astazi mintea umana, pornind de la proviziile pe care le vedea in mina - gindind ca avea atita piine sau atita hrana, sau atitia bani cu care sa cumpere. Isus a recunoscut ca acela aflat in Constiinta lui Christ nu cunoaste limitare. Atunci El, in Constiinta lui Christ, L-a privit pe Dumnezeu ca sursa si creatorul a toate, si a adus multumiri pentru puterea si substanta aflate la indemina spre a satisface orice dorinta. Atunci El a frint piinea si a impartit-o, prin discipolii Sai, celor care aveau nevoie, pina cind nevoia a fost satisfacuta, si au mai ramas in plus 12 cosuri cu firimituri. Isus nu a depins niciodata de surplusul ramas de la altii ca sa-si satisfaca nevoile Sale sau nevoile altora; dar El a gindit ca hrana noastra este la indemina in Substanta Universala, unde exista orice resursa, si tot ce avem noi de facut este sa o cream sau sa o manifestam. Exact la fel a fost cind Elisei a inmultit uleiul vaduvei. El nu a mers la cineva care avea un surplus de ulei, caci, facind asta, resursa ar fi fost limitata. El a contactat Universalul, si singura limitare a resursei a fost ca toate vasele sa fie umplute. Uleiul ar fi putut sa curga pina astazi daca ar fi existat vase sa-l primeasca.
Acesta nu este hipnotism. Nici unul dintre noi nu simte ca ar fi, cumva, sub influenta hipnotica. Dati-mi voie sa va spun ca singurul hipnotism este autohipnotismul credintei ca nu oricine poate sa faca operele perfecte ale lui Dumnezeu, si sa creeze conditiile si lucrurile dorite. Caci nevoia nu este, oare, dorinta de a crea? In loc sa ne dezvoltam si sa cream asa cum Dumnezeu voieste sa cream, va stringeti in cochiliile voastre si spuneti: Nu pot si va hipnotizati singuri cu conceptia actuala ca sunteti entitati distincte, separate de Dumnezeu. Pur si simplu va limitati perfecta creatie si expresie. Nu-L lasati pe Dumnezeu sa se exprime perfect prin voi, asa cum este voia Sa. Oare nu a spus Marele Maestru Isus: Lucrurile pe care le fac Eu, le veti face si voi, si lucruri mai mari decit acestea veti face? Nu era oare misiunea adevarata a lui Isus aici, pe pamint, aceea de a ne arata ca noi, ca Fii ai lui Dumnezeu, sau omul in starea sa adevarata, putem crea la fel de perfect si de armonios ca Dumnezeu? Cind Isus a poruncit orbului sa-si scalde ochii in bazinul din Siloam, nu simboliza aceasta intentia de a deschide ochii tuturor? Toti puteau sa vada ca Isus fusese trimis de Tatal ca sa ne arate ca Tatal doreste ca noi sa cream exact asa cum El creeaza; toti trebuie sa implineasca lucrarea perfecta, asa cum a facut Isus, recunoscind Christul din sine insusi si din toti.
Pot sa fac un pas mai departe. Aceasta piine, pe care am primit-o si tinut-o in mina, a fost consumata ca si cum s-ar fi mistuit in foc. Ce s-a intimplat? Am utilizat gresit legea perfecta care a adus in forma conceptia mea, si am consumat ceea ce am adus in forma, datorita faptului ca am abuzat sau nu am folosit corect legea perfecta care este la fel de exacta ca muzica sau matematica, sau ca orice alta asa-numita lege naturala. Daca as continua cu gresita utilizare a legii perfecte, s-ar consuma nu numai ceea ce eu creez, dar as fi consumat si eu, creatorul.
Este oare piinea, intr-adevar, distrusa? Vom admite ca forma ei s-a schimbat caci, in loc de franzela, am ramas cu o gramajoara de firimituri. In realitate, nu s-a intors ea la Substanta Universala din care s-a ivit? Nu este ea acum in forma nemanifestata, asteptind sa fie adusa iarasi in manifestare? Nu este asta ceea ce se intimpla cu toate formele care dispar din ochii nostri, prin foc sau prin degenerare, sau pe orice alta cale? Nu se intorc ele la Substanta Universala - Dumnezeu - din care au rasarit? Nu asta se intelege prin "Ce coboara din cer trebuie sa urce la cer?"
Cu putin timp in urma ati vazut formata gheata, fara vreo cauza aparenta, cum v-ati fi asteptat sa fie. Dati-mi voie sa va spun ca este la fel ca si crearea piinii. Pot folosi legea ca sa obtin gheata, ca si piine, atita timp cit le folosesc in beneficiul omenirii, sau atita timp cit lucrez intr-o strinsa concordanta cu legea, si exprim tot ceea ce Dumnezeu vrea sa exprime prin tot. Este bine pentru toti sa faca piine si gheata sau orice si oricit se doreste; si toti trebuie sa tinda spre nivelul la care pot face aceste lucruri. Nu intelegeti oare ca, folosind legea cea mai inalta, legea absoluta a lui Dumnezeu, puteti aduce in forma ceea ce aveti nevoie sau concepeti in minte ca ideea voastra cea mai inalta, si astfel ii faceti mai deplin pe plac lui Dumnezeu, manifestindu-va mai complet, cunoscind, ca si Isus, ca suntem Fiii perfecti ai lui Dumnezeu?
Nu sugereaza asta eliberarea din limitarile comertului, ca si de orice alte limitari? Dupa cite vad, limitarea comerciala va deveni, in citiva ani, cea mai mare ingradire din toate. Daca se continua in ritmul actual, ea va domina omul, trup si suflet, si nu poate face altceva decit sa se consume pe sine, si pe cei interesati in ea. Nu e nici o indoiala ca intentia initiala a comertului a fost pe un inalt plan spiritual, dar materialismului i s-a permis sa se strecoare in el pina cind chiar puterea folosita pentru a crea este puterea care il mistuie; exact asa cum insasi puterea folosita pentru a crea consuma, intotdeauna, daca nu e folosita corect. Oare nu presiunea comertului si a limitarilor aduse noua, ne forteaza sa intelegem ca trebuie sa le depasim, sa ne ridicam peste aceste conditii? Nu se face acest lucru, oare, doar prin simpla realizare a faptului ca avem de implinit lucrarile perfecte ale lui Dumnezeu, inaltindu-ne constiinta la Constiinta lui Christ? Oare nu asta ne-a invatat Isus aici, pe pamint? Nu asta o demonstreaza intreaga Lui viata?
Dragii mei frati, nu vedeti ca la inceput a fost Cuvintul si Cuvintul era cu Dumnezeu? In acel moment, tot ceea ce avea sa capete forma mai tirziu era in forma nemanifestata in Substanta Mintii Universale - sau, asa cum o exprima unii, in haos. Acest cuvint, haos, este gresit interpretat ca insemnind o stare turbulenta sau agitata, in locul starii profunde, spirituale, a adevarului, asteptind continuu cuvintul creativ, rostit clar, prin care sa se poata naste in forma manifestata.
Cind Principiul-Dumnezeu a dorit sa scoata lumea la iveala din Substanta Mintii Universale, Dumnezeu era linistit si contemplativ. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vedea o lume ideala; El a mentinut in minte acea substanta din care lumea avea sa fie formata, un timp suficient ca sa-i coboare vibratiile; apoi El a rostit Cuvintul si lumea s-a format - sau, am mai putea spune, Dumnezeu a vizualizat un model sau un tipar mental in care a putut sa curga substanta necesara pentru a face lumea, si a aparut o forma perfecta, construita dupa modelul pe care il pastrase in constiinta.
Toate aceste lucruri trebuie sa fi fost gindite de Dumnezeu, Putere Infinita. El trebuie sa-si fi dorit, pentru un timp nedefinit, ca ele sa capete forma si sa devina vizibile. Daca nu ar fi fost trimis, in eterul fara forma, cuvintul rostit raspicat, nimic nu ar fi fost creat sau adus in forma vizibila. Pentru a rodi, in rezultate vizibile, gindirea si dorintele, chiar ale unui Creator Infinit Atotputernic, si pentru a extrage formele ordonate din existenta, a fost necesar categoricul, pozitivul Sa fie!. Deci trebuie sa facem acest pas cu hotarire.
Dumnezeu mentine lumea ideala, perfecta, in minte, cu fiecare detaliu, si aceasta e silita sa apara ca un cer sau o casa perfecta unde toti copiii Lui, toate creaturile Sale, si toate creatiile Sale pot locui in pace si armonie. Aceasta este lumea perfecta pe care Dumnezeu a vazut-o la inceput si cea pe care El o gindeste in existenta chiar acum, iar timpul manifestarii ei sta in acceptarea ei de catre noi. Cind putem veni spre locul unic si putem cunoaste ca toti suntem unul, un om, si putem recunoaste ca toti suntem parti ale corpului lui Dumnezeu, in aceeasi masura in care un membru al corpului nostru este parte a intregului corp, atunci suntem in si din Imparatia lui Dumnezeu, cerul aici pe pamint, acum.
Pentru a se manifesta asta, realizati ca nu exista nimic material in cer. Totul este spiritual. Realizati ca cerul este o stare perfecta de constiinta, o lume perfecta aici pe pamint, acum, si tot ce avem nevoie este s-o acceptam. Aici linga noi este totul, asteptind ca noi sa deschidem ochiul interior. Prin acel ochi, corpurile noastre vor fi facute din lumina, lumina care nu este nici a soarelui, nici a lunii, ci a Tatalui; si Tatal este chiar aici, in partea cea mai launtrica a fiintei noastre. Trebuie numai sa realizam ca nimic nu este material, ca totul este spiritual. Apoi trebuie sa ne gindim la acea minunata lume spirituala daruita de Dumnezeu, care este chiar aici si acum, daca o putem realiza.
Nu intelegeti ca in acest mod a creat Dumnezeu totul? Nu a devenit Dumnezeu, la inceput, linistit si contemplativ, si a vazut lumina? Apoi El a spus: Sa fie lumina! si asa a fost. In acelasi fel El a spus: Sa fie o bolta cereasca! si asa a fost; si, ca si cu alte creatii, El a mentinut ferm orice forma sau ideal in constiinta, apoi a rostit cuvintul si idealul s-a implinit. La fel si cu omul. Dumnezeu a spus: Sa facem om in chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra, si sa-i dam stapinire peste toate. Dumnezeu, bun in intregime, a creat toate lucrurile bune; si omul, cel mai mare si ultimul, cu stapinire deplina peste toate lucrurile. Atunci omul vedea numai binele si totul a fost bine pina cind omul s-a separat de Dumnezeu si a vazut dualitatea, sau pe cei doi. Atunci el, prin gindirea sa, a creat doi, unul bun si celalalt in opozitie; caci daca erau doi, trebuiau sa fie opusi - binele si raul. Astfel raul a aparut prin puterea perfecta a omului de a exprima sau manifesta ceea ce ii retinea atentia. Daca omul nu ar fi vazut raul, raului nu i-ar fi fost data nici o putere de exprimare. Numai binele ar fi fost exprimat si am fi fost la fel de perfecti cum ne vede Dumnezeu astazi. Nu ar fi fost oare cerurile pe pamint, asa cum vede Dumnezeu asta, si asa cum trebuie sa o vedem toti ca s-o facem sa se manifeste? Isus a avut perfecta dreptate sa spuna ca El venea din cer; caci nu au venit toate din cer, marea Substanta a Mintii Universale?
Din moment ce omul a fost creat in imaginea si asemanarea lui Dumnezeu, oare nu i-a dat Dumnezeu omului puterea de a crea exact cum creeaza El? Si nu asteapta Dumnezeu ca omul sa foloseasca acea putere la fel de liber cum o face El si exact in acelasi mod? Mai intii percepind necesitatea; apoi concepind binele, idealul cu care sa umple tiparul din Substanta Mintii Universale; apoi emitind cuvintul cu acest continut; asa se face, si este bine.
Isus, cind a fost crucificat, a dat carnea Sa, exteriorul, ceea ce vedem din trup, ca sa demonstreze ca exista in realitate un corp mai profund sau spiritual; si acest trup spiritual este cel pe care El l-a manifestat cind a iesit din mormint. Este trupul de care vorbea cind a spus: Distrugeti acest templu si in trei zile Eu il voi inalta din nou. El a facut asta ca sa ne arate ca avem acelasi trup spiritual si ca putem face toate lucrarile pe care le-a facut El. Nu exista nici o indoiala ca, daca Isus ar fi vrut, El S-ar fi putut salva. Nu este nici un dubiu ca El a vazut ca o mare schimbare avea loc in corpul Sau. El a inteles si ca cei din jurul Sau nu puteau sa inteleaga ca si ei puteau sa-si manifeste corpul spiritual, asa cum Se astepta El sa-i vada intelegind. Ei inca priveau persoana, si El a inteles ca, daca ar fi manifestat corpul spiritual fara o schimbare categorica, oamenii nu ar fi fost capabili sa discearna intre material si spiritual; asa ca a adoptat calea crucificarii ca sa realizeze schimbarea.
Nu este oare acesta adevaratul Christ din om, cel pe care Marele Maestru Isus, pe care toti Il iubim si veneram, a venit sa ni-l arate? Nu si-a petrecut El viata aici, pe pamint, ca sa ne arate calea perfecta spre Dumnezeu? Putem face altfel decit sa iubim aceasta ideala cale perfecta odata ce o intelegem, fie ca plantam seminte, facem piine, sau implinim un milion si unul de lucruri necesare existentei umane? Nu sunt, aceste fapte, lectiile simple care ne poarta spre evolutia noastra? Intr-o zi avem sa realizam ca suntem cu adevarat Fii ai lui Dumnezeu, nu servitori; ca, in calitate de Fii, putem avea si avem tot ce are Tatal, si putem folosi totul exact la fel de liber ca si Tatal nostru.
Admit ca asta cere, in primul rind, o credinta puternica; care de obicei trebuie asimilata pas cu pas si practicata constant, ca muzica sau matematica, pina cind ajungem la nivelul cunoasterii. Atunci suntem mareti, minunat de liberi. Ar putea fi un exemplu mai bun, mai adevarat al acestei vieti, decit cea a lui Isus? Puteti sa nu recunoasteti puterea care este in numele Sau, Isus, Christ manifestat, sau Dumnezeu manifestindu-Se prin omul carnal? Isus ajunsese in starea in care Se baza in intregime pe profunda Sa cunoastere sau intelegere a lui Dumnezeu, si asa a facut El toate marile Sale lucrari. El nu S-a bazat pe propria Sa vointa sau pe ginduri puternice, concentrate. Nici noi nu trebuie sa ne bazam pe vointa noastra sau pe concentrarea unor ginduri puternice, ci pe vointa lui Dumnezeu : Faca-Se voia Ta, si nu a mea, Doamne!
Voiti sa faceti voia lui Dumnezeu! Nu credeti ca Isus a vrut, in toate, sa faca voia lui Dumnezeu, sau sa faca ceea ce voia Dumnezeu ca El sa faca?
Veti observa ca foarte adesea se face referire la Isus urcind pe un munte inalt. Nu stim daca El a urcat fizic, sau nu, un munte inalt. Stim ca toti trebuie sa urcam sus, pe cele mai inalte culmi ale constiintei, ca sa primim iluminarea noastra. Aceste inaltimi semnifica cel mai inalt nivel al intelepciunii, si acolo, daca aceasta facultate nu e dezvoltata, trebuie s-o dezvoltam prin ginduri spirituale. Apoi, din inima, centrul iubirii, trebuie sa lasam iubirea sa curga pentru a echilibra totul, si cind acest lucru este facut, Christ e revelat. Fiul omului percepe ca este Fiul lui Dumnezeu, unicul fiu zamislit, in care Tatal isi gaseste multumirea. Apoi, cu iubire statornica, trebuie sa realizam asta pentru toti.
Stati si reflectati adinc, pentru un moment, si realizati numarul infinit de fire de nisip de pe tarmul marii; numarul imens al picaturilor de apa care constituie apele pamintului; numarul nesfirsit de forme de viata din apele pamintului. Apoi realizati infinitul numar al particulelor din rocile continute de intregul pamint; numarul enorm de copaci, plante, flori si arbusti de pe pamint; numarul imens al formelor de viata animala de pe fata pamintului. Realizati ca toate acestea ilustreaza idealul mentinut in marea Minte Universala a lui Dumnezeu; ca toate contin viata unica, viata lui Dumnezeu. Apoi reflectati la nenumaratele suflete nascute pe acest pamint. Apoi realizati ca fiecare suflet este o imagine ideala, perfect ilustrata, a lui Dumnezeu, asa cum Se vede Dumnezeu pe Sine; ca fiecarui suflet i s-a dat aceeasi putere, expresie si stapinire peste tot ceea ce Dumnezeu insusi are. Nu credeti oare ca Dumnezeu doreste sau voieste ca omul sa dezvolte aceste calitati Dumnezeiesti sau daruite de Dumnezeu, si sa faca lucrarile pe care le face El, prin mostenirea data lui, omului, de Tatal, unica, marea Minte Universala care este in tot, prin tot si mai presus de toate? Apoi realizati ca fiecare este o exprimare sau o exteriorizare (din nevazut, din Spirit) in forma vizibila, o forma prin care lui Dumnezeu ii place sa se exprime. Cind putem realiza si accepta asta, putem spune, intr-adevar, ca si Isus: Iata, aici este Christ . In acest mod El a atins cunoasterea Sa desavirsita asupra lumii si eului carnal. El a recunoscut, proclamat si acceptat divinitatea Sa, apoi a trait viata exact asa cum trebuie s-o traim si noi.
Volumul ICAPITOLUL VIIIDupa o intirziere de opt zile, am ridicat tabara luni dimineata si ne-am continuat drumul. In dupa-amiaza celei de-a treia zile am ajuns la malul unui riu mare. Latimea lui era de circa 1000 de picioare, albia fiind plina, si curentul avea o viteza de cel putin 10 mile pe ora. Ni s-a spus ca, de obicei, acest torent putea fi traversat prin locul acela fara nici o dificultate.
Am hotarit sa asezam tabara pina dimineata si sa observam cresterea sau scaderea apei. Am fost informati ca am putea sa trecem riul pe un pod aflat in susul apei, dar ca sa ajungem la pod ar fi fost necesar un ocol de cel putin patru zile de drum greu. Ni se demonstrase ca nu trebuia sa ne facem vreo grija, cum ne facusem cu proviziile, caci din acea zi, deja amintita, cind proviziile se epuizasera, intreaga expeditie, formata din peste 300 de persoane, fusese hranita cu o abundenta de provizii din invizibil, cum ii spuneam noi. Aceasta aprovizionare a continuat timp de 64 de zile, pina cind ne-am intors in satul de unde plecasem. Totusi, niciunul dintre noi nu avea nici o idee despre adevarata semnificatie sau importanta a lucrurilor pe care le experimentam. Nici nu eram capabili sa intelegem ca aceste lucruri erau indeplinite printr-o lege precisa, o lege pe care toti o pot folosi.
Cind ne-am adunat la micul dejun in dimineata urmatoare, am gasit in tabara cinci straini. Ne-au fost prezentati si ni s-a spus ca faceau parte dintr-un grup care isi avea tabara pe celalalt mal al riului, si care se intorcea din satul spre care mergeam noi. Nu le daduram prea multa atentie, caci presupuneam, in mod firesc, ca gasisera o barca si trecusera apa cu ea. Cineva din echipa noastra a spus:
- Daca acesti oameni au o barca, de ce n-am putea s-o folosim ca sa trecem riul?
Cred ca toti vazusera in asta o cale de iesire din dificultatea noastra; dar ni s-a spus ca nu exista nici o barca si ca traversarea prin locul acela nu era considerata atit de importanta incit sa existe o barca acolo.
Dupa ce am terminat micul dejun din dimineata aceea, cu totii ne-am adunat pe malurile suvoiului. Am observat ca Emil, Jast si Neprow, impreuna cu alti patru din grupul nostru, discutau cu cei cinci straini. Jast a venit la noi si ne-a spus ca ei ar vrea sa traverseze cu ceilalti pina la tabara lor de pe celalalt mal al riului, caci hotarisera sa asteptam pina in dimineata urmatoare, ca sa vedem daca apa dadea semne de scadere. Desigur, curiozitatea ne-a fost stirnita si ne gindeam ca era destul de nesabuita incercarea de a inota intr-un torent atit de rapid cum era cel din fata noastra, doar pentru a saluta prieteneste un vecin. Credeam ca inotul era singurul mod prin care se putea efectua traversarea.
Cind Jast s-a alaturat grupului, cei 12, complet imbracati, s-au indreptat spre malul apei si, cu cel mai desavirsit calm, au pasit pe apa, si nu in ea. Niciodata nu voi uita ce am simtit cind i-am vazut, pe fiecare din cei 12 oameni, pasind de pe tarmul solid pe apa curgatoare. Mi-am tinut respiratia, asteptindu-ma, desigur, sa-i vad plonjind in adinc si disparind. Mai tirziu am aflat ca acelasi fusese gindul tuturor celor din echipa noastra. In acel moment cred ca fiecare dintre noi si-a tinut rasuflarea pina cind toti au trecut de mijlocul apei, atit de uluiti eram vazindu-i pe toti doisprezece mergind calm de-a latul suprafetei unui torent, fara cea mai mica dificultate si fara sa se scufunde mai mult decit cu talpile sandalelor. Cind au pasit de pe apa pe celalalt mal, am simtit ca o greutate de citeva tone mi-a alunecat de pe umeri, si cred ca acelasi a fost sentimentul fiecaruia din echipa noastra, judecind dupa oftaturile de usurare din momentul cind ultimul a ajuns la mal. A fost, cu siguranta, o experienta pe care cuvintele nu o pot descrie. Cei 7 din grupul nostru s-au intors apoi pentru masa de prinz. Desi emotia nu a mai fost la fel de puternica la a doua traversare, fiecare dintre noi a respirat usurat cind cei 7 au fost iarasi in siguranta pe mal. Nimeni din echipa noastra nu parasise malul riului inaintea acelei amiezi. Au fost foarte putine discutii despre lucrul la care fusesem martori, atit de coplesiti eram de propriile noastre ginduri.
In dupa-amiaza aceea s-a hotarit ca eram nevoiti sa facem ocolirea pina la pod ca sa traversam riul. Ne-am sculat devreme in dimineata urmatoare, gata sa pornim in lunga ocolire. Inainte sa plecam, 52 de insi din expeditie au mers calm spre riu si peste el, la fel ca si cei 12 din ziua precedenta. Ni se spusese ca am putea sa traversam cu ei, dar niciunul dintre noi nu avea credinta necesara pentru a face incercarea. Jast si Neprow au insistat sa ne insoteasca. Am incercat sa-i facem sa renunte, spunindu-le ca puteam merge de-a lungul riului cu ceilalti, scapindu-i astfel de neplacerea ocolului. Au fost neclintiti si au ramas cu noi, spunind ca nu era absolut nici o neplacere pentru ei.
Subiectul conversatiilor si gindurilor in timpul celor 4 zile, cit ne-a luat ca sa ne alaturam celor care traversasera, a fost despre lucrurile remarcabile pe care le vazusem realizate in timpul scurtei perioade in care fusesem cu acesti oameni minunati. In ziua a doua, expeditia inainta cu greu pe linga peretele abrupt al unui munte, cu soarele fierbinte revarsindu-se asupra noastra, cind seful nostru, care vorbise foarte putin in ultimele doua zile, a spus deodata:
- Baieti, de ce este omul obligat sa se tirasca si sa se chinuie pe fata pamintului?
I-am raspuns in cor ca daduse glas chiar gindurilor noastre. A continuat:
- Cum se face, daca vreo citiva sunt capabili sa faca lucrurile pe care le-am vazut implinite, ca nu toti oamenii pot face aceleasi lucruri? Cum se face ca omul se multumeste sa se tirasca, si nu numai ca e multumit sa se tirasca, ci se obliga sa faca astfel? Daca omului i-a fost data stapinirea asupra tuturor lucrurilor, i s-a dat cu siguranta puterea de a zbura mai sus decit pasarile. Daca aceasta este stapinirea lui, de ce nu si-a afirmat aceasta stapinire cu mult timp in urma? Greseala trebuie sa fie, in mod cert, chiar in mintea omului. Toate acestea trebuie sa fi aparut din cauza conceptiei limitate a omului despre sine insusi. El a fost capabil, in propria sa minte, doar sa se vada tirindu-se; astfel, el nu a putut decit sa se tirasca.
Apoi Jast a continuat ideea si a spus:
- Ai perfecta dreptate, totul este in constiinta omului. El este limitat sau nelimitat, ingradit sau liber, exact asa cum gindeste. Credeti ca oamenii pe care i-ati vazut mergind ieri de-a latul riului, ca sa scape de neplacerile acestui drum, sunt in vreun fel creatii mai speciale decit voi? Nu. Nu sunt deloc creati in vreun fel diferit de voi. Nu au nici un fir de putere mai mult decit cea cu care si voi ati fost creati. Ei, prin folosirea justa a puterilor gindului, si-au dezvoltat puterea daruita de Dumnezeu. Lucrurile pe care le-ati vazut implinite cit timp ati fost cu noi, le puteti implini voi insiva, la fel de complet si liber. Lucrurile pe care le-ati vazut sunt implinite in acord cu legea precisa, si orice fiinta umana poate folosi legea daca voieste.
Discutia s-a sfirsit aici si am mers mai departe, ne-am alaturat celor 52 care traversasera si am continuat drumul spre sat.
Volumul ICAPITOLUL IXIn acest sat se gasea Templul Vindecarii. Se spune ca numai cuvintele de Viata, Iubire si Pace au fost exprimate in acest templu de la ridicarea lui, si vibratiile sunt atit de puternice incit aproape toti cei care trec prin templu sunt vindecati instantaneu. Se mai spune ca aceste cuvinte, de Viata, Iubire si Pace, au fost folosite si emise de atita timp in acest templu, si vibratiile emanind din ele sunt atit de inalte, incit oricine ar folosi, oricind, cuvinte de dizarmonie si imperfectiune, ele nu ar avea nici o putere. Ni s-a spus ca aceasta este o ilustrare a ceea ce se petrece in om. Daca el ar trai emitind cuvinte de Viata, Iubire, Armonie, Pace si Perfectiune, in scurt timp ar fi incapabil sa mai rosteasca vreun cuvint nearmonios. Am incercat sa folosim cuvinte nearmonioase si am constatat, de fiecare data, ca nu puteam nici macar sa le pronuntam.
Acest templu era tinta acelora din expeditie care cautau vindecarea. Pentru Maestrii din vecinatate, exista obiceiul de a se aduna in acest sat la anumite intervale de timp, pentru o perioada de devotiune si instruire a celor care doresc sa se foloseasca de aceasta ocazie. Templul este dedicat in intregime vindecarii si este deschis pentru oameni tot timpul. Cum nu intotdeauna oamenii pot sa ajunga la Maestri, Maestrii incurajeaza populatia sa mearga la templu pentru a se vindeca. De aceea ei nu ii vindeca pe cei care se aduna pentru pelerinaj. Ei insotesc pelerinii ca sa demonstreze oamenilor ca nu sunt cu nimic diferiti, ca toti au inlauntrul lor aceeasi putere daruita de Dumnezeu. Banuiesc ca, atunci cind au trecut riul in acea dimineata, au facut-o ca sa arate ca se puteau ridica mai presus de orice pericol, si ca si noi ar trebui sa ne plasam mai presus de orice pericol.
In locurile din care nu se poate ajunge la acest templu, toti cei ce vin la Maestri pentru ajutor au foarte mult de cistigat. Desigur, exista curiosii si cei care nu cred, si care nu par sa primeasca vreun ajutor. Am fost martori la reuniuni de 200 pina la 2000 de persoane, si toti cei care cerusera vindecarea fusesera vindecati. Foarte multi ne-au spus ca se vindecasera declarind, in tacere, ca doreau sa devina intregi. Am avut ocazia sa observam pe foarte multi dintre cei vindecati in diferite momente, si am constatat ca vreo 90% din aceste vindecari erau definitive, in timp ce toate vindecarile din templu erau definitive. Ni s-a explicat ca templul este un lucru concret, localizat intr-un loc simbolizind inima lui Dumnezeu, Christul din individ - dupa cum orice biserica ar trebui sa semnifice pe acest Dumnezeu, sau inima lui Christ in individ - si ca acesta este permanent accesibil celor ce doresc sa mearga acolo. Ei pot merge la templu oricit de des, si pot sa ramina acolo oricit de mult timp doresc. Idealul este, astfel, format in mintile celor care vin la el, si se fixeaza in minte.
Emil a spus:
- Chiar aici apare sugestia care a condus la idolatrie in trecut. Oamenii au cautat sa imprime in lemn sau piatra, aur, argint sau bronz, imaginea pe care o idealizau, dar orice idol nu poate fi decit o imagine imperfecta a idealului. Trebuie sa mentalizam idealul exprimat si nu sa idealizam personalitatea care il exprima. Acest lucru e adevarat si pentru o personalitate atit de mare ca Isus. Astfel, Isus a preferat sa plece cind a vazut ca oamenii idealizau personalitatea Sa, in locul idealului pe care El il reprezenta. Ei cautau sa-l faca Regele lor, intelegind doar ca El putea sa ii hraneasca cu tot ce aveau nevoie din exterior, nerecunoscind ca ei insisi aveau inlauntrul lor puterea de a-si satisface orice nevoie, si ca asta trebuia ei sa faca, asa cum facuse El insusi. El a spus: Trebuie sa plec, caci daca Eu nu plec, Mingiietorul nu va veni, asta insemnind ca, atita vreme cit vedeau personalitatea Sa, ei nu-si puteau recunoaste propriile puteri. Caci ei trebuia sa priveasca in ei insisi, in adincul sufletului lor. Altcineva va poate invata, dar trebuie sa lucrati voi insiva, caci daca va uitati la altul, construiti un idol in loc sa dati viata idealului.
Am fost martori la vindecari miraculoase. Unii bolnavi doar intrau in templu si erau vindecati. Altii stateau acolo un timp considerabil. Nu am vazut niciodata pe cineva oficiind, caci vibratiile cuvintului rostit erau atit de intense, incit toti cei ce intrau sub influenta lor beneficiau din plin. Am vazut un om care suferea de osificarea articulatiilor, dus in templu si complet vindecat. Intr-o ora el mergea, complet restabilit. Dupa aceea el a lucrat pentru echipa noastra timp de patru luni. Unui alt om, care isi pierduse degetele miinii, acestea i-au fost complet refacute. Un copilas cu membrele atrofiate si cu corp diform a fost vindecat instantaneu si a iesit din templu. Cazuri de lepra, orbire, surzenie si multe alte boli au fost vindecate pe loc. De fapt, toti cei ce mergeau in templu erau vindecati. Am avut ocazia sa observam, din cind in cind, doi sau trei ani mai tirziu, pe o parte dintre cei ce fusesera vindecati in acest moment, si vindecarea fusese definitiva. Ni s-a spus ca daca vindecarea nu era definitiva, si infirmitatea revenea, asta era din cauza lipsei de adevarata realizare spirituala a individului. Volumul ICAPITOLUL XCind ne-am intors la cartierul general, am gasit totul pregatit pentru traversarea muntilor. Dupa o zi de odihna si o inlocuire a carausilor si a animalelor, am pornit in a doua etapa a calatoriei noastre, de aceasta data pentru a traversa Himalaya. Intimplarile din urmatoarele 20 de zile nu au prezentat decit un interes neinsemnat.
Emil ne-a vorbit despre realizarea Constiintei Christice. El a spus:
- Prin puterea propriei voastre minti sau prin actiunea gindului vostru, iata modul in care puteti sa atingeti sau sa realizati Constiinta Christica. Prin puterea procesului gindirii, suntem capabili sa prefacem si sa dezvoltam corpurile noastre sau conditiile si imprejurarile noastre exterioare, prin recunoasterea acestei Constiinte Christice inlauntrul nostru, astfel incit niciodata nu vom trai experienta mortii, sau a oricarei alte schimbari numite moarte. Acest lucru este facut in intregime prin puterea omului de a vizualiza, idealiza, concepe si da nastere la lucrul asupra caruia isi fixeaza atentia. Acest lucru se face cunoscind sau percepind, sau avind credinta ca el, Christ, este inlauntrul nostru; intelegind adevarata semnificatie a invataturii lui Isus; mentinindu-ne corpul ca fiind una cu Dumnezeu, facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si contopind acel corp in corpul perfect al lui Dumnezeu, exact asa cum ne vede Dumnezeu. Am idealizat, conceput si adus in manifestare corpul perfect al lui Dumnezeu. Suntem nascuti a doua oara cu adevarat din si in Imparatia Spiritului lui Dumnezeu.
In felul acesta putem noi sa intoarcem toate lucrurile in Substanta Mintii Universale, din care au rasarit, si sa le aducem inapoi sau sa le returnam perfect in forma exterioara sau manifestata. Apoi, pastrindu-le in starea lor pura, spirituala, perfecta, vibratiile sunt coborite, si lucrurile pe care dorim sa le cream iau nastere in forma perfecta. Astfel putem lua orice credinta falsa, orice conditie veche, orice pacat, totul din viata noastra trecuta - indiferent ce a fost, cit de bun sau aparent rau, indiferent ce munte de falsa credinta sau indoiala, si necredinta sau teama, noi sau oricare altul a inaltat despre noi sau despre ce a pornit de la noi - si le putem spune tuturor acestora: Acum te trimit inapoi in marele ocean al Substantei Mintii Universale, din care iau nastere toate lucrurile, si unde totul este perfectiune, si din care ati iesit, ca sa fiti descompuse in elementele din care ati fost create. Acum va aduc inapoi din acea substanta pura, la fel de perfecte si pure cum va vede Dumnezeu si cum va pastreaza El mereu in acea perfectiune absoluta. Putem sa ne spunem: Acum realizez, in vechea ordine a lucrurilor, ca v-am scos la iveala imperfect si va manifestati imperfect.
Realizind Adevarul, va dau nastere acum perfecte, asa cum va vede Dumnezeu. Ati renascut perfecte si 'asa a fost' . Trebuie sa realizam ca alchimistul interior, Dumnezeul launtric, s-a ocupat de asta si a transformat, rafinat si perfectionat ceea ce parea imperfect, ceea ce creasem si acum returnam. Ar trebui sa realizam ca este ceva rafinat, perfectionat si transformat exact asa cum propriile noastre trupuri sunt rafinate, perfectionate si trimise inapoi noua ca trupul lui Dumnezeu, minunat de perfect, incintator de liber. In fine, ar trebui sa realizam ca aceasta este perfecta Constiinta Christica, in totul si pentru totul. Aceasta este a trai cu Christ in Dumnezeu.
Dimineata zilei de 4 iulie ne-a gasit in punctul cel mai inalt al trecatorii. Emil ne spusese, in seara precedenta, ca simtea ca ni s-ar cuveni o pauza, si ca nu vedea un moment mai potrivit decit aniversarea din 4 iulie. La micul dejun, Emil incepu spunind:
- Azi este 4 iulie, ziua cind sarbatoriti nasterea independentei voastre. Cit de reprezentativa este aceasta zi! Simt ca toti aveti mai multa sau mai putina incredere in noi; de aceea o sa vorbesc deschis. In citeva zile vom putea sa va dovedim in mod concludent ca afirmatiile pe care le fac sunt adevarate.
Obisnuim sa numim tara voastra America, si pe toti locuitorii ei, americani. Nu veti sti niciodata ce bucurie imi aduc aceste rare clipe, in aceasta zi de o asemenea importanta, prin faptul ca pot sa vorbesc cu voi si sa privesc in ochi un mic grup de americani care, cu o singura exceptie, s-au nascut in acea tara intinsa. Trebuie sa va spun ca unii dintre noi au avut privilegiul sa vada tara voastra cu mult inaintea plecarii lui Columb in memorabila sa expeditie. Au fost si alte incercari de a o descoperi, dar nu au dus la nimic. De ce? Din simplul motiv al lipsei acelei unice calitati divine - credinta. Cel care a avut curajul si credinta de a vedea si a-si exprima viziunea, nu se trezise inca. In clipa cind acel suflet s-a trezit la realizarea faptului ca pamintul este rotund si ca pe cealalta parte a lui trebuie sa existe uscat, egal ca intindere cu cel deja cunoscut, am putut vedea cum a inceput sa se desfasoare acea noua etapa istorica. Cine altul decit Marele Atotputernic, care vede toate lucrurile, ar fi putut trezi acel graunte de credinta in sufletul lui Columb? Care au fost primele sale cuvinte cind se afla in ziua aceea in fata reginei, nerecunoscind puterea superioara? Draga regina, sunt ferm convins ca pamintul este rotund si vreau sa navighez si sa dovedesc acest lucru. Nu stiu cit de mult veti recunoaste asta, dar acele cuvinte erau inspirate de Dumnezeu, si Columb a fost recunoscut ca unul care a avut hotarirea de a indeplini ceea ce si-a asumat.
Apoi a inceput sa se deruleze lunga insiruire de evenimente care ni se aratasera cu ani inainte, nu in intregime, dar destul ca sa le putem urmari. Bineinteles ca visam sa se indeplineasca si sa se inregistreze aproape cele mai incredibile minuni, in aparent scurta perioada de ani care au trecut, dar aceia dintre noi care au fost privilegiati sa o traiasca, acum realizeaza pe deplin ca mari minuni sunt rezervate, in continuare, marii voastre natiuni. Simtim ca pentru natiunea voastra a venit timpul sa se trezeasca la adevaratul ei sens spiritual, si vrem sa facem tot ce putem ca sa va ajutam in aceasta realizare.
Se parea ca interesul Maestrilor pentru noi era determinat de marea lor dorinta ca America sa accepte Constiinta Christica si sa-si realizeze posibilitatile. Ei stiau ca intemeierea ei era, de fapt, spirituala, si prin aceasta ea este destinata sa fie un ghid in dezvoltarea spirituala a lumii.
Emil a continuat:
- Ginditi-va la ceea ce a fost posibil prin bobul de credinta semanat in constiinta unui om caruia i s-a ingaduit sa se desfasoare. Ce s-a intimplat? Puteti intelege? Columb, in vremea sa, era vazut ca un visator nepractic. Oare nu ajungem toti la punctul in care credem si stim ca visele de ieri nu sunt altceva decit realitatile de miine? Caci cine a implinit ceva fara sa fi fost un asa-numit visator? In realitate, au fost viziunile sale doar vise? Nu erau ele, oare, idealuri din Marea Minte Universala, Dumnezeu, concepute in sufletul cuiva care le-a scos la iveala ca pe un mare Adevar? Nu a pornit el la drum pe o mare necunoscuta, imaginind limpede in constiinta sa un uscat dincolo de mare? Nu stiu daca el a vazut viitorul si importanta la care avea sa ajunga acel pamint, sau macar numele de America, ce avea sa i se dea. Dupa toate probabilitatile, asta a fost lasata pentru cei care i-au urmat. Important este daca la inceput a fost un vis sau o viziune. Deja vedem citeva dintre miracolele petrecute, dar putem doar sa vizualizam minunile care mai urmeaza ca rezultat al acelei unice viziuni. Asa am putea reaminti numeroasele viziuni care au ajutat lumea sa devina un loc mai bun pentru a trai. Nu este aceasta calea prin care Dumnezeu se manifesta sau se exprima prin tot? Cel care deja a dus la indeplinire ceva, este cel care are cea mai mare credinta in Dumnezeu, fie constient, fie inconstient. Exact ca acel suflet, avintindu-se peste o mare necunoscuta, cu greutatile, probele si descurajarile sale, totusi cu un singur gind mai presus de orice - telul.
Dupa aceea, evenimentele au continuat si au progresat mereu - pina in ziua cind acea mina de oameni s-a imbarcat pe Mayflower, cautind libertatea de a-l sluji pe Dumnezeu in felul lor propriu. Ginditi-va la asta: in felul lor propriu! Privind in lumina Spiritului si a intimplarilor care au urmat, nu apare marele adevar? Nu au construit ei mai mult decit au gindit? Nu vedeti oare mina Marelui Atotputernic deasupra a tot? Dupa aceea au venit zilele intunecate cind se parea ca primele colonii vor fi nimicite, dar Dumnezeu a intins mina Sa deasupra lor ca sa triumfe. Mai tirziu a venit ziua cea mare a semnarii Declaratiei de Independenta si a alegerii intre Dumnezeu si asupritor. Cine a triumfat? Cine trebuie sa invinga mereu? Fie ca intelegeti sau nu, luptele acelui mic grup de oameni din zilele acelea memorabile si inscrierea numelor lor pe acel document reprezinta una dintre cele mai mari epopei de la venirea lui Isus in lume.
Au venit apoi bataile Clopotului Independentei. Credeti sau nu, primele batai ale acelui clopot ne-au fost cunoscute, la fel de adevarat ca si cum am fi stat dedesubtul lui. Acel clopot a amplificat si a raspindit vibratiile emanate din acel mic centru, pina cind, intr-o zi, ele vor patrunde pina in cel mai adinc si obscur colt al intregului Pamint, si astfel vor ilumina cele mai intunecate constiinte.
Priviti la incercarile si vicisitudinile care au condus la acel eveniment. Nu s-a nascut in ziua aceea Marele Copil? Vedeti marile suflete care au indraznit sa vina pentru a nasi copilul. Ar fi putut sa-si piarda cumpatul daca ar fi stiut ce avea sa se intimple! Dar nu s-au clatinat si nu si-au pierdut cumpatul. Ce s-a intimplat? Aceasta natiune, cea mai mare dintre toate de pe pamint, s-a nascut. Incercarile si durerile ei de atunci incoace, despre ce vorbesc oare? Nu sunt ele strins legate cu evolutia marelui suflet Isus din Nazaret? Nu pot fi asemanati, oare, cei care au semnat Declaratia de Independenta in ziua aceea, cu Inteleptii Magi de la Rasarit care au vazut Steaua simbolizind nasterea Pruncului in Iesle, Constiinta Christica in om? Nu au perceput ei Steaua la fel de adevarat ca si acei batrini?
Amintindu-ne cuvintele acelei declaratii, va puteti indoi ca fiecare cuvint a fost inspirat de Dumnezeu? Stati o clipa si reflectati! Exista ceva similar in toata istoria? Exista sau a existat vreodata un document ca acesta, dupa care sa fi putut fi copiat? Exista vreo indoiala asupra faptului ca a venit direct din Substanta Mintii Universale? Exista vreun dubiu asupra faptului ca este o parte a marelui plan creator care este adus in manifestare? Exista vreo indoiala asupra faptului ca este o etapa a indeplinirii acelui mare plan?
Se poate nega, oare, ca deviza e pluribus unum (unul prin multi, sau unitate in diversitate ori multiplicitate) a fost adoptata de-a lungul etapelor succesive ale evolutiei Spiritului Adevarului? Cu siguranta, ea nu a izvorit in mod mecanic din mintea limitata a omului. Iar fraza simbolica - In God We Trust (In Dumnezeu ne incredem - n.tr.) - nu arata cea mai fidela credinta sau incredere in Dumnezeu, creatorul a toate? Apoi, alegerea vulturului, pasarea care reprezinta cea mai inalta aspiratie, ca stema. Asta arata ca acesti oameni erau profund spirituali, sau au construit mai mult decit stiau. Va puteti indoi vreun moment de faptul ca toti au fost indrumati de intregul Spirit al lui Dumnezeu in actiunea creatoare? Nu spune asta ca America este destinata sa fie ghidul intregii lumi?
Observati istoria natiunii voastre. Nu exista nici o paralela in istoria natiunilor de pe tot pamintul. Nu puteti vedea cum fiecare pas conduce spre o indeplinire? Puteti crede ca exista altceva decit o minte conducatoare lucrind pentru progresul sau? Va puteti indoi de faptul ca Marele Dumnezeu Atotputernic ii dirijeaza destinul?
Exact asa cum bobul de mustar, chiar daca este una dintre cele mai mici seminte, are credinta de a sti ca inlauntrul sau are puterea sa dea nastere tulpinii de mustar, cea mai mare dintre toate ierburile, caci cind creste devine copac si pasarile pot veni sa-si faca un cuib intre ramurile lui; asa cum o saminta stie ca are inlauntrul ei puterea de a exprima ceva mai mare, la fel si noi trebuie sa stim ca avem inlauntrul nostru puterea de a exprima cel mai mare lucru. Dind aceasta parabola, la calitate se referea Isus, in locul cantitatii: Daca ai credinta cit un bob de mustar (si credinta devine cunoastere), vei spune muntelui: Muta-te indata pe locul acela! si se va muta, si nimic nu va fi imposibil pentru tine. Tot asa, cea mai plapinda saminta de mac si cel mai puternic arbore-banyan, bulbul, planta, saminta copacului, toate stiu ca ele pot exprima ceva mai mare. Fiecare are o imagine sau reprezentare exacta a ceea ce trebuie sa exprime. La fel si noi trebuie sa avem inlauntrul nostru o imagine exacta a ceea ce dorim sa exprimam. Atunci trebuie sa existe o perfectiune interioara elaborata prin lucru sistematic, si aceasta perfectiune se va manifesta. Nici o floare nu se deschide pe deplin fara aceasta necesara perfectiune interioara. Cu o clipa mai devreme, mugurele era limitat la constiinta sepalei, dar cind aceasta perfectiune launtrica este completa, floarea infloreste in toata splendoarea ei.
Asa cum saminta care cade pe pamint trebuie mai intii sa renunte la sine pentru a creste, a se dezvolta si a se inmulti, tot asa trebuie sa renuntam mai intii la noi insine pentru a evolua. Asa cum saminta mai intii trebuie sa-si sparga coaja pentru a germina, la fel trebuie sa spargem si noi coaja noastra ca sa crestem, asa trebuie sa spargem coaja limitarii noastre ca sa ne incepem cresterea. Cind aceasta perfectiune interioara este implinita, ne exprimam pe deplin, ca si florile. Cum e cu individul, asa e si cu o natiune. Nu puteti, oare, intelege ca, cu Constiinta Christica pe deplin dezvoltata in sinul unei natiuni, tot ceea ce este intreprins de ea sau de oamenii din ea trebuie sa lucreze pentru binele tuturor? Caci adevarata radacina sau tarie a oricarei guvernari sta in constiinta celor guvernati.
Mari greseli au fost facute de natiunea voastra in timp, deoarece nu ati realizat insemnatatea voastra spirituala, si marea majoritate sunt inca adinciti in ceea ce este material. Realizez pe deplin ca mari suflete au ghidat destinul natiunii voastre. La fel, realizez cit de putin au fost apreciate acele mari suflete pina cind au plecat. Drumul a fost intortocheat si spinos, un drum greu, pentru ca omul, in conceptia sa atit de limitata, a lasat doar conceptii limitate sa-i croiasca drumul. Vedeti ce minunatii a realizat! Dar vedeti ce minuni ar fi putut implini daca ar fi inteles si aplicat deplinul, profundul inteles spiritual. Cu alte cuvinte, daca Christ ar fi fost pus la cirma corabiei Statului vostru, si daca toti ar fi putut cunoaste, ca Isus, adevarul ca in orice om este Christ si ca toti sunt unul - ce minuni ar fi revelate astazi! Intrezaresc aceeasi stralucire, gata sa vina de indata ce profundul sens spiritual pentru "E pluribus unum" este inteles. Nu intelegeti oare ca asta este una din primele mari legi ale lui Dumnezeu, unicul exprimindu-se prin cei multi, unul in tot si pentru tot? Luati orice natiune care a fost fondata. Cele fondate pe o adevarata perceptie spirituala au rezistat cel mai mult si ar fi durat etern, daca materialismului nu i s-ar fi permis sa se strecoare in ea si sa-i submineze intreaga structura, pina cind s-a prabusit prin propria sa greutate anormala sau a degenerat prin gresita folosire a legii care ii daduse nastere. Prin prabusirea fiecarei natiuni, ce s-a intimplat? Rolul Principiului, sau al lui Dumnezeu, a fost conservat astfel ca, in fiecare esec succesiv, sa putem urmari o crestere gradata sau o continuare a progresului spre etapa urmatoare, pentru ca in final totul sa trebuiasca sa se incheie in Dumnezeu, Unul in Multi. Fratii mei, nu este nevoie de un profet ca sa va faca sa intelegeti asta.
Vedeti ce fel de natiune era Spania in vremea cind Columb pornea in calatoria descoperirii sale, si pentru o scurta vreme dupa aceea, si vedeti ce se intimpla acum. In scurt timp va fi in razboi cu propriul ei copil. Atunci veti intelege ce natiune neajutorata, neputincioasa este, cu greu reusind sa reziste intr-o lupta serioasa sau sa iasa din una jalnica. Cui puteti atribui neputinta ei? Sa fie pronuntata devitalizare? Nu este acelasi lucru cu o natiune, ca si cu un individ? Cind forma sau structura corpului a fost imbuibata, fie prin lacomie, fie prin pasiune, rezultatele sunt aceleasi. Poate exista o vreme de aparenta prosperitate si succes, dar aceasta dureaza putin, apoi ea slabeste, se atrofiaza, si forma uzata iese in evidenta, ca si pasul intrerupt, sovaitor al unui batrin. In timp ce, daca si-ar fi pastrat si dezvoltat puterea lor spirituala, ei ar fi ramas la fel de vigurosi si optimisti la 500, 1500 sau 10 mii de ani, sau etern, asa cum au fost in perioada de glorie a stramosilor lor.
Privind inainte spre era care se iveste, Era de Cristal, spre lumina pura, alba a zorilor aparind treptat, intr-un timp scurt cu totii vom vedea deplina stralucire si glorie a acestei zile care se apropie. Atunci nu va mai exista nici intuneric, nici limitare. Nu sugereaza asta ca trebuie sa existe un etern progres? Altfel, totul ar trebui sa se intoarca de unde a rasarit, in Substanta Universala. Totul trebuie sa evolueze sau sa se intoarca; nu exista punct de mijloc, nici loc de oprire. Cind natiunea voastra va ajunge sa recunoasca adevarata ei conditie sau misiune, si isi va da mina cu Spiritul, si Il va exprima pe Dumnezeu asa cum doreste El sa fie exprimat, sau va lasa Spiritul sa se dezvolte dinlauntru, atunci vom vedea, pentru ea, un miracol care depaseste cu mult posibilitatile oricarei limbi omenesti de a-l descrie.
Fara indoiala ca au fost necesare ciocul mare si ghearele puternice ale vulturului ca sa mentina unita natiunea voastra in timpul dezvoltarii ei; dar cind va veni adevarata lumina spirituala, se va vedea ca porumbelul este mai puternic decit vulturul, si porumbelul va proteja ceea ce pazeste acum vulturul. Priviti la cuvintele de pe orice moneda pe care o trimiteti in orice canal al comertului lumii - "In God We Trust" si "E pluribus unum", unul compus din multi, adevarata lozinca a Spiritului, unde porumbelul inlocuieste vulturul in modul de viata al unei astfel de natiuni.
Discursul s-a sfirsit aici, si Emil a continuat spunind ca avea sa ne paraseasca pentru scurt timp, caci dorea sa mearga sa-i intilneasca pe alti citiva care se adunau intr-un loc la 200 de mile departare. Ne-a spus ca ne va regasi intr-un satuc aflat la 60 de mile, unde noi aveam sa ajungem in circa patru zile. Apoi el a disparut si, impreuna cu alti patru, ni s-a alaturat patru zile mai tirziu, intr-un satuc de pe frontiera. Volumul ICAPITOLUL XIZiua sosirii in acel satuc a fost foarte ploioasa si toti eram uzi pina la piele. Ni s-a asigurat o locuinta foarte confortabila, cu o camera mare, mobilata, pe care o puteam folosi ca sufragerie si camera de zi. Aceasta incapere era extrem de calda si plina de viata, si ne-am intrebat de unde venea caldura. Cu totii ne uitasem in jur, dar nu gasisem vreo soba sau vreun loc de unde sa fi venit caldura, desi era o senzatie calda, foarte evidenta. Ne miram de asta, dar n-am prea comentat, caci incepeam sa ne obisnuim cu surprizele si eram foarte siguri ca totul avea sa fie lamurit mai tirziu.
Tocmai ne asezasem la masa pentru cina, cind intrara Emil si cei patru. Nu stiam de unde au venit. Toti au aparut deodata la un capat al camerei, acel capat unde nu era nici o intrare. Au aparut acolo fara zgomot sau spectacol, si au mers in liniste spre masa, unde Emil i-a prezentat pe ceilalti. Apoi s-au asezat ca la ei acasa. Inainte sa bagam de seama, masa s-a umplut cu feluri de mincare, dar fara carne. Acesti oameni nu consuma carne sau altceva care a continut viata constienta.
Dupa ce cina se incheiase si stateam in jurul mesei, cineva din echipa noastra a intrebat cum era incalzita camera. Emil spuse:
- Caldura pe care o simtiti in aceasta camera vine de la o forta pe care toti suntem capabili sa o contactam si s-o folosim. Aceasta forta sau energie este mai inalta decit oricare din fortele sau energiile voastre mecanice, dar poate fi contactata de om si utilizata ca lumina, caldura si putere, chiar pentru comanda tuturor aplicatiilor mecanice. Este ceea ce numim o forta universala. Daca ati ajunge sa contactati si sa folositi aceasta forta, ati numi-o miscare perpetua. Noi o numim Putere Universala, Putere Divina, revarsata de Tatal ca sa lucreze pentru toti copiii Sai. Ea va roti si misca orice dispozitiv mecanic, va permite transportul fara a consuma vreun combustibil si va furniza si lumina, si caldura. Este prezenta peste tot, fara bani sau pret, si poate fi captata si folosita de toti.
Cineva din echipa noastra a intrebat daca hrana fusese preparata prin aceasta forta. Ni s-a spus ca mincarea venise preparata exact asa cum o mincasem, direct din Substanta Universala, exact ca si piinea si celelalte provizii care fusesera consumate pina aici.
Apoi am fost invitati de Emil ca sa insotim grupul la ei acasa, la circa 200 de mile distanta, unde aveam s-o cunoastem pe mama lui Emil. El a continuat spunind:
- Mama mea si-a perfectionat corpul intr-atit, incit a fost capabila sa si-l ia cu ea si sa plece spre a primi cele mai inalte invataturi. De aceea, ea traieste in invizibil tot timpul. Ea face asta de bunavoie, caci doreste sa primeasca ceea ce e mai inalt; si primind cea mai inalta invatatura, este capabila sa ne ajute enorm. Ca sa va lamuresc asta, pot spune ca ea a progresat pina cind a atins Imparatia Cerurilor, cum ati numi-o voi, locul unde este Isus. Acest loc este numit, uneori, Al Saptelea Cer. Pentru voi, presupun ca acesta e misterul misterelor. Trebuie sa va spun ca nu este nici un mister in asta. Este un loc din constiinta, unde orice mister este revelat. Cei care au atins acea stare a constiintei se afla in afara vederii obisnuite, dar pot reveni si conversa, si sa-i invete pe cei receptivi. Ei pot veni in propriile lor corpuri, caci au corpuri atit de perfecte incit pot merge cu ele oriunde doresc. Ei pot sa revina pe pamint fara reincarnare. Cei care au trecut prin moarte sunt obligati sa se reincarneze ca sa se intoarca pe pamint cu un trup. Acest trup ne-a fost dat ca un corp spiritual, perfect, si noi trebuie sa-l ingrijim si sa-l intretinem pentru a-l pastra. Aceia care si-au parasit corpul si au plecat in spirit, acum realizeaza ca trebuie sa-si ia iar un corp si sa continue sa-l perfectioneze.
S-a convenit, inainte de a pleca de la masa din acea seara, ca echipa sa se imparta in cinci grupe, fiecare grupa fiind in grija unuia din cei cinci care aparusera in camera si luasera cina cu noi. Asta ne permitea sa cuprindem un cimp mai larg de cercetari si ne facilita mult munca; totodata, ne ingaduia sa verificam lucruri precum calatoria in invizibil si transmiterea gindurilor. Acest plan plasa cel putin doi dintre oamenii nostri in fiecare grup, si pe unul din cei cinci ca lider. Aveam sa fim foarte departe unii de altii, totusi aveam sa tinem legatura prin cei care ne ajutau atit de mult si ne ofereau toate ocaziile sa le verificam opera.
Volumul ICAPITOLUL XIIA doua zi au fost puse la punct toate detaliile, si trei din echipa noastra, inclusiv eu, trebuia sa-i insotim pe Emil si Jast. Urmatoarea dimineata a gasit toate grupele, fiecare cu ghidul si insotitorii ei, gata de plecare in directii diferite, cu intelegerea de a observa si inregistra cu grija tot ce se va intimpla, si trebuia sa ne intilnim dupa 60 de zile, acasa la Emil, in satul de care tocmai am vorbit, la 200 de mile distanta. Aveam sa pastram legatura unii cu altii prin prietenii nostri. Acest lucru a fost realizat in fiecare seara de acesti prieteni, care conversau intre ei sau calatoreau incolo si incoace, de la o echipa la alta. Daca doream sa comunicam cu seful nostru sau cu oricare alt membru al echipei noastre, tot ce aveam de facut era sa dam mesajul prietenilor nostri, si intr-un timp incredibil de scurt aveam raspunsul. Dind aceste mesaje, fiecare trebuia sa le scrie complet si sa-si noteze ora si minutul fiecarui mesaj; apoi, cind venea raspunsul, trebuia sa facem la fel. Cind ne-am reintilnit cu totii, am comparat notele si am vazut ca toate corespundeau. In afara de asta, prietenii nostri aveau sa calatoreasca de la o tabara la alta si sa stea de vorba cu noi. Am tinut evidenta exacta a acestor aparitii si disparitii; am notat si ora, locul si discutiile, si am verificat complet totul cind am comparat, mai tirziu, notele.
Au fost momente cind eram foarte departe unii de altii; o grupa avea sa fie in Persia, una in China, una in Tibet, una in Mongolia si una in India, mereu insotite de prietenii nostri. Uneori ei calatoreau in invizibil, cum spuneam noi, la distante de 1000 de mile, si ne tineau la curent cu intimplarile si mersul fiecarei tabere.
Destinatia grupei la care eram atasat s-a dovedit a fi un mic sat spre sud-vest, plasat pe un platou inalt, cocotat pe inaltimile mai mici ale Himalayei, si la vreo 80 de mile de punctul nostru de plecare. N-am luat deloc provizii pentru drum, dar am fost bine aprovizionati tot timpul si am avut paturi foarte comode. Am ajuns la destinatie devreme in dupa-amiaza celei de-a cincea zile, am fost salutati de o delegatie de sateni si am fost condusi in locuinte confortabile.
Am observat ca satenii ii tratau pe Emil si pe Jast cu cea mai mare veneratie. Ni s-a spus ca Emil nu vizitase niciodata satul, dar ca Jast mai fusese acolo inainte. Ocazia primei sale vizite fusese ca raspuns la o cerere de a elibera trei sateni de la fiorosii oameni-ai-zapezilor, care vietuiesc in unele dintre cele mai salbatice zone ale Himalayei. Actuala vizita era ca raspuns la un apel similar, si totodata pentru a ingriji bolnavii care nu puteau parasi satul. Acesti asa-numiti oameni-ai-zapezilor sunt proscrisi si renegati care traisera in regiunile cu zapezi si gheturi din munti pina cind devenisera un trib capabil sa vietuiasca in fortaretele muntilor, fara contact cu vreo forma de civilizatie. Desi nu sunt numerosi, ei sunt foarte fiorosi si agresivi si, uneori, ii captureaza si ii vatama pe cei care sunt destul de nenorocosi ca sa le cada in miini. Se constatase ca patru dintre sateni fusesera capturati de acesti salbatici oameni-ai-zapezilor. Satenii, nemaistiind ce sa faca, trimisesera un mesager ca sa ia legatura cu Jast, si el venise in ajutor, aducindu-ne cu el pe noi si pe Emil.
Bineinteles ca toti eram incordati, gindindu-ne ca vom da ochii cu acest popor salbatic, despre care auzisem, dar nu credeam ca ar exista. La inceput crezusem ca se va organiza o echipa de salvare si ca vom fi lasati s-o insotim, dar aceste sperante s-au spulberat cind Emil a anuntat ca el si Jast aveau sa mearga singuri si ca urmau sa plece imediat.
In citeva momente au disparut si s-au intors abia in seara urmatoare, cu cei patru captivi care ne-au relatat povestiri neobisnuite ale aventurilor lor si despre straniul popor care ii capturase. Se pare ca acesti ciudati oameni-ai-zapezilor traiesc complet goi, ca trupurile lor au ajuns sa fie acoperite cu par ca la animalele salbatice, si ca pot rezista la frigul intens al altitudinilor montane. Se spune ca sunt capabili sa se deplaseze foarte rapid. De fapt, este cert ca ei pot sa urmareasca si sa prinda animalele salbatice din regiunea in care locuiesc. Acesti oameni salbatici ii numesc pe Maestri Oamenii din Soare, si cind Maestrii se duc printre ei dupa prizonieri, ei nu opun rezistenta. Ni s-a mai spus ca Maestrii facusera incercari de a se apropia de ei, dar toate esuasera din cauza fricii pe care aceste fiinte o aveau fata de ei. Se spunea ca, atunci cind Maestrii merg printre ei, oamenii-zapezilor nu mai maninca si nu mai dorm, raminind in ger zi si noapte, atit de mare este frica lor. Aceste fiinte au pierdut orice contact cu civilizatia, uitind pina si faptul ca au fost in contact cindva cu alte rase, sau ca ar fi descendentii lor, atit de mult s-au departat de celelalte fiinte.
N-am reusit sa-i facem pe Emil si Jast sa ne spuna decit foarte putine despre acest ciudat trib salbatic, si n-am putut nici sa-i determinam sa ne ia cu ei. Cind i-am intrebat, singurul comentariu a fost:
- Sunt copiii lui Dumnezeu, ca si voi, dar au trait atit de mult in vrajba si teama fata de semenii lor, si si-au dezvoltat intr-atit facultatile de ura si teama, incit s-au izolat de semenii lor in asa masura ca au uitat complet faptul ca sunt descendenti ai familiei omenesti, si se considera creaturile salbatice care par a fi. Au mers pe aceasta cale pina cind au pierdut chiar si instinctul animalelor salbatice, caci o fiara salbatica stie din instinct cind o fiinta umana o iubeste, si ii va raspunde la acea iubire. Tot ce putem spune este ca fiecare aduce la indeplinire ceea ce ii fixeaza atentia, si daca il desparte pe Dumnezeu de om, el poate cobori mai jos decit animalele. Nu ar fi de nici un folos sa va luam printre ei. In schimb, le-ar putea face rau.
Speram ca intr-o zi sa gasim printre ei pe cineva receptiv la invatatura noastra, si astfel sa ne apropiem de ei toti.
Ni s-a spus ca, daca doream sa facem o tentativa de a vedea aceste fiinte ciudate, din propria noastra initiativa, eram liberi sa o facem; ca Maestrii puteau, fara nici o indoiala, sa ne apere de orice rau si, daca am fi fost luati prizonieri, ei puteau, dupa toate probabilitatile, sa ne asigure eliberarea.
In seara aceea am aflat ca a doua zi era programat sa plecam spre un templu foarte vechi, la circa 35 de mile de satul unde poposisem. Cei doi tovarasi ai mei au decis ca, in loc de a veni sa vada templul, sa incerce sa arunce o privire mai indeaproape asupra oamenilor salbatici. Ei au incercat sa-i determine pe doi dintre sateni sa mearga cu ei, dar au primit un refuz net, caci nici unul dintre sateni nu dorea sa paraseasca satul stiind ca oamenii salbatici erau in zona. Prietenii mei s-au hotarit sa incerce singuri, asa ca, dupa ce au primit de la Emil si Jast instructiuni despre drum si directia de mers, si-au pus la briu armele si s-au pregatit sa plece. Inainte de plecare, Emil si Jast au obtinut de la ei promisiunea ca nu vor lovi mortal decit in ultima instanta. Ei puteau sa traga ca sa-i sperie, cit doreau, dar au trebuit sa-si dea cuvintul ca, daca ar fi ucis, asta ar fi fost doar ca o solutie extrema.
Am fost surprins ca aveam cu noi si un Colt 45, caci nu adusesem cu noi arme de foc. Renuntasem la ale mele cu mult timp in urma si nu mai stiam unde erau. Se intimplase ca unul dintre hamalii care ne ajutasera la impachetat sa puna doua pistoale in bagaje, si nu mai fusesera scoase.
Volumul ICAPITOLUL XIIIEmil, Jast si cu mine am plecat ziua, mai tirziu, ca sa ajungem la templu, si am sosit acolo a doua zi, la 5 si jumatate seara. Am gasit doi ingrijitori mai in virsta si am fost cazati comod pentru noapte. Templul este asezat pe virful unui munte inalt, fiind sapat in stinca dura, si se spune ca ar avea peste 12 mii de ani vechime. Se pastreaza si este intretinut intr-o stare perfecta. Este unul din primele temple inaltate de invatatorii Siddha, si a fost ridicat ca un loc unde ei puteau merge si gasi o liniste perfecta. Locul n-ar fi putut fi mai bine ales. Se afla pe cel mai inalt virf din acea parte a muntilor; altitudinea deasupra nivelului marii este de 10900 de picioare, si este la peste 5000 de picioare de fundul vaii. Pe ultimele 7 mile, poteca mi se paruse verticala. Uneori, ea trecea peste busteni sustinuti de fringhii care, legate de bolovani, fusesera aruncate peste prapastie; ele sustineau bustenii care serveau drept punte. Trecind pe aceste poduri, mi-am dat seama ca eram la cel putin 600 de picioare in aer. Alteori am fost nevoiti sa ne cataram pe scari de lemn atirnate de fringhii. Ultimul urcus a fost o verticala de circa 300 de picioare si s-a facut numai pe scari de lemn. Cind am ajuns, m-am simtit ca si cum as fi fost pe acoperisul lumii.
Ne-am trezit inainte sa rasara soarele in dimineata urmatoare, si cind am iesit pe acoperisul templului, am uitat cu totul urcusul din seara precedenta. Templul era situat deasupra unui perete atit de abrupt, incit, daca priveai in jos, nu puteai vedea nimic pina la 3000 de picioare dedesubt, ca si cum totul ar fi fost suspendat in aer. Mi-a fost destul de dificil sa ma hotarasc sa cred altceva. In departare se vedeau trei munti pe care ni s-a spus ca se gaseau temple asemanatoare cu acesta, dar erau atit de departe incit nu le-am putut distinge cu binoclul meu de cimp. Emil a spus ca una din celelalte grupe trebuia sa fi ajuns la templul de pe cel mai indepartat munte, cam in acelasi moment cind noi sosisem aici in seara precedenta, si ca seful nostru era cu ei. A spus ca, daca doream sa comunic cu el, puteam s-o fac, caci si ei se aflau pe acoperisul templului de o buna bucata de timp, ca si noi. Mi-am luat carnetul si am scris ca stateam pe acoperisul unui templu la 10900 de picioare deasupra nivelului marii, si ca mi se parea ca templul ar fi suspendat in aer; ca era exact ora 4.55 a.m. dupa ceasul meu, si ziua era simbata 2 august. Emil a citit acest mesaj si a ramas o clipa tacut, apoi a venit raspunsul: Ora 5.01 a.m. dupa ceasul meu; locul, suspendat in aer, 8400 de picioare deasupra nivelului marii; data, simbata 2 august. Vedere minunata, situatie mai mult decit remarcabila.
Apoi Emil spuse:
- Daca doriti, voi lua aceasta nota si aduc raspunsul cind ma intorc. As vrea sa merg sa discut cu cei de la acel templu, daca sunteti de acord.
I-am dat bucuros nota, si el disparu. Intr-o ora si 45 de minute s-a intors cu o nota de la seful meu, spunind ca Emil sosise acolo la 5.16 a.m., si ca petrecusera minunat facind speculatii despre ce avea sa urmeze.
Am ramas la templu trei zile. In acest timp, Emil a vizitat celelalte echipe, ducind note de la mine si intorcindu-se cu raspunsurile lor.
In dimineata celei de-a patra zile, ne-am pregatit sa ne intoarcem in satul unde ii lasasem pe camarazii mei. Am aflat ca Emil si Jast doreau sa mearga in alt satuc, aflat in vale la circa 30 de mile de locul unde poteca noastra parasea firul vaii. Le-am propus sa mearga, si eu sa-i insotesc. Am poposit in noaptea aceea in coliba unui pastor, apoi ne-am trezit si am plecat devreme in dimineata urmatoare, ca sa sosim la destinatie inainte sa se intunece a doua zi, caci mergeam pe jos. Nu putusem folosi caii in excursia pina la templu, asa ca ii lasasem in sat.
Pe la ora 10 in dimineata aceea a avut loc o puternica furtuna cu descarcari electrice, un adevarat suvoi de apa, si nu doar o ploaie. Tinutul prin care treceam era foarte sarac in paduri, si pamintul era acoperit cu o iarba saraca, firava, uscata. Zona parea sa fie exceptional de secetoasa. Fulgerele au aprins iarba in mai multe locuri si, inainte de a ne da seama, am fost efectiv inconjurati de o padure de flacari. In citeva clipe, focul se declansase cu furie si se apropia stringindu-se in jurul nostru din trei parti, cu viteza unui tren expres. Fumul cobora in nori grosi, si incepusem sa ma tulbur si sa intru in panica. Emil si Jast pareau lucizi si calmi, si asta mi-a dat o oarecare siguranta. Ei au spus:
- Sunt doua cai de scapare. Una este sa incercam sa ajungem la cel mai apropiat piriu, unde curge apa pe fundul unui canion adinc. Daca putem ajunge la acest canion, care e la vreo 5 mile, avem toate sansele sa ne punem la adapost inainte ca focul sa arda totul. Cealalta cale este sa mergi cu noi prin foc, daca poti avea incredere ca te putem lua astfel.
Instantaneu, teama m-a parasit, caci am realizat ca acesti oameni aratasera ca aveau dreptate in toate ocaziile. Asa ca, punindu-ma, cum si eram, sub protectia lor, m-am asezat intre ei si ne-am continuat drumul, care parea sa fie in directia unde focul era mai violent. Apoi, imediat, paru ca un larg culoar s-a deschis inaintea noastra, si am mers inainte direct prin foc, fara cea mai mica dificultate din partea fumului sau a vapaii, sau din partea crengilor aprinse care acopereau cararea sub talpile noastre. Am parcurs cel putin sase mile prin aceasta zona devastata de foc. Mi s-a parut ca mergeam atit de calm pe carare, de parca n-ar fi fost nici un incendiu in jur. Asta a durat pina cind am trecut peste un mic curs de apa si am iesit din foc.
In timp ce mergeam prin foc, Emil imi spusese:
- Nu intelegi cit este de usor sa folosesti o lege superioara a lui Dumnezeu, ca sa inlocuiesti una inferioara, cind ai nevoie, intr-adevar, de cea superioara? Ne-am ridicat vibratiile corpurilor la o vibratie mai inalta decit cea a focului, si focul nu ne raneste. Daca unii, judecind obisnuit ne-ar putea vedea acum, ar putea gindi ca am disparut, cind de fapt identitatea noastra este aceeasi dintotdeauna. De fapt, noi nu vedem nici o diferenta reala. Conceptia judecatii limitate este cea care pierde contactul cu noi. Daca ne-ar putea vedea asa cum suntem, fara indoiala ar crede ca ne-am inaltat la cer. In realitate, iata ce se intimpla. Ne-am ridicat la un plan al constiintei la care muritorul pierde contactul cu noi. Toti pot face asa cum facem noi. Folosim legea data noua de Tatal s-o folosim. Putem folosi aceasta lege ca sa ne transportam corpurile prin orice spatiu. Este legea pe care o folosim atunci cind ne vezi aparind si disparind sau, cum spuneti voi, anihilind spatiul. Depasim simplu dificultatile, inaltindu-ne constiinta deasupra lor, si astfel putem depasi sau trece mai presus de orice limitari, pe care omul cu constiinta limitata le-a plasat asupra sa.
Mi se paruse ca mergeam pe deasupra pamintului, abia atingindu-l cu picioarele. Cind am fost in siguranta dincolo de riu, afara din foc, prima mea impresie a fost ca ma trezisem dintr-un somn adinc, si ca visasem asta, dar treptat m-am trezit la intelegerea intregii situatii, si adevarata ei semnificatie a inceput sa rasara in constiinta mea. Am gasit un loc umbrit pe malul riului, am prinzit si ne-am odihnit o ora, apoi am mers mai departe spre sat.
Volumul ICAPITOLUL XIVAcest sat s-a dovedit a fi foarte interesant, caci aici se gaseau anumite documente, bine pastrate, care, traduse, au aparut a fi probe concludente ale faptului ca Ioan Botezatorul traise in sat timp de 5 ani. Ulterior am putut sa vedem si sa traducem documente care dovedeau limpede ca el locuise in aceasta regiune timp de circa 12 ani. Mai tirziu ni s-au aratat documente ce probau faptul ca Ioan Botezatorul calatorise cu acesti oameni prin Tibet, China, Persia si India, timp de vreo 20 de ani. De fapt, am simtit ca eram pe cale sa urmam acelasi traseu pe care-l urmase el, dupa documentele lasate si pastrate. Acestea erau de o asemenea insemnatate, ca ne-am intors in diferite sate, am facut o cercetare extinsa si am descoperit, comparind datele obtinute, ca puteam chiar sa intocmim o harta a calatoriilor sale cu acesti oameni. Uneori, aceste intimplari erau evocate atit de viu in fata noastra, incit ne puteam imagina ca noi insine calatoream prin acelasi tinut si luam acelasi drum ca si Ioan, cu mult timp in urma.
Am ramas in satul acesta trei zile. In acest timp, o larga viziune a trecutului s-a desfasurat in fata mea. Am putut vedea aceste invataturi mergind inapoi in trecutul confuz, pina la inceputul cind totul a iesit din unica Sursa sau Substanta, Dumnezeu. Am putut vedea ca diferitele deviatii ale acestor invataturi erau impuse de indivizi, fiecare adaugind conceptia sa, fiecare crezind ca ea ii era revelata lui de Dumnezeu, sau era o revelatie directa de la Dumnezeu, doar pentru el; fiecare simtind ca el avea singurul mesaj adevarat si ca el era singurul desemnat sa dea acest mesaj lumii. Astfel, conceptiile limitate s-au amestecat cu cea a adevaratei revelatii dorite si au rezultat diferentierea si dizarmonia. Apoi i-am putut vedea pe acesti oameni, Maestrii, stind ferm in picioare pe stinca adevaratei spiritualitati; percepind ca omul este cu adevarat divin, lipsit de pacat, fara moarte, neschimbator, etern, chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intelegeam ca cercetarea ulterioara trebuia sa dovedeasca faptul ca acesti mari oameni au pastrat si folosit acest adevar de-a lungul multor epoci, in stare nealterata. Ei nu se declara proprietari peste tot ce au de dat, nici nu cer nimanui sa accepte ceva, decit daca isi pot dovedi ei insisi spusele, si fac lucrarea pe care o fac Maestrii. Ei nu cer nici unei autoritati sa apere munca pe care o fac.
Dupa trei zile am aflat ca Emil si Jast erau gata sa se intoarca in satul unde ii lasasem pe tovarasii mei. Misiunea lor fata de sat fusese doar de vindecare, si nu era nici o indoiala ca ei ar fi putut face calatoria la templu si in acest sat in mult mai putin timp decit ne luase impreuna. Eu nu putusem calatori ca ei; asa ca facusera din drumul meu, drumul lor.
Am ajuns in sat si mi-am gasit camarazii asteptindu-ne. Expeditia lor in cautarea oamenilor-zapezilor nu dusese la nimic. Cautasera timp de cinci zile, se plictisisera si se intorceau spre sat, cind atentia le fusese atrasa de o forma umana profilata pe cer, pe o culme la circa o mila distanta. Inainte ca sa-si fixeze binoclurile asupra ei, disparuse atit de repede incit abia ii putusera arunca o privire. Aceasta privire le daduse impresia unei siluete ca de maimuta, acoperita cu par. S-au grabit spre acel loc, dar n-au gasit nici o urma. Desi si-au petrecut tot restul zilei cercetind imprejurimile, n-au gasit nici o alta dovada si au renuntat sa mai caute.
Dupa ce au ascultat relatarea mea, camarazii au vrut sa ne intoarcem la templu, dar Emil ne-a spus ca aveam sa vizitam unul asemanator intr-una din urmatoarele citeva zile, si au decis sa accepte aceasta varianta.
Un numar insemnat de localnici din imprejurimi se adunasera in sat pentru vindecare, caci curierii dusesera vestea despre salvarea celor patru care fusesera capturati de oamenii-zapezilor. Am ramas pe loc a doua zi si am fost prezenti la adunare, vazind citeva vindecari remarcabile. O tinara de circa 20 de ani, ale carei picioare degerasera in iarna precedenta, a fost vindecata. Am putut vedea carnea crescind efectiv, pina cind picioarele i-au devenit normale si a mers cu cea mai mare usurinta. Doi orbi isi recapatara vederea. Unul dintre ei se spunea ca fusese orb din nastere. Au fost vindecate si multe cazuri minore.
Toti eram profund impresionati de aceste lucruri. Dupa reuniune, l-am intrebat pe Emil daca erau multe convertiri. El ne spuse ca foarte multi erau, intr-adevar, ajutati, si astfel interesul lor crestea. Pentru un timp ei deveneau activi, dar cea mai mare parte din ei reveneau curind la vechiul lor mod de viata, caci gaseau ca e un efort prea mare sa-si asume aceasta munca spirituala cu toata seriozitatea. Aproape toti oamenii traiesc o viata usoara, lipsita de griji, si se pare ca doar 1 % din cei care profeseaza o credinta sunt cu adevarat convinsi. Restul depind in intregime de altii, care ii ajuta cind ajung la necaz. Tocmai aici se afla cea mai mare cauza a problemei lor. Maestrii spun ca ei pot ajuta pe oricine doreste ajutorul, dar nu pot lucra ei insisi in locul nimanui. Ei le pot spune altora despre bogatia care le este rezervata dar, pentru a fi cu adevarat bogat, fiecare individ trebuie sa accepte si sa demonstreze asta el insusi, cunoscind si implinind lucrarile spirituale. Volumul ICAPITOLUL XVAm parasit satul a doua zi dimineata, si doi dintre sateni, care se angajasera in munca spirituala, ne-au insotit. In seara celei de-a treia zile am sosit intr-un sat aflat la circa 12 mile de cel in care fusesem sa vad documentele despre Ioan Botezatorul. Eram foarte dornic sa vada si camarazii mei aceste documente, asa ca am decis sa poposim, si Jast ne-a insotit in sat. Dupa ce au parcurs documentele, tovarasii mei au fost profund impresionati si am planuit sa schitam pe harta si sa urmam traseele descrise in documente.
In seara aceea, Maestrul care fusese cu a patra echipa a petrecut noaptea cu noi. Ne aducea si mesaje de la prima si a treia echipa. El se nascuse si crescuse in sat; stramosii lui scrisesera documentele si ele fusesera pastrate in familie. Ni s-a spus ca el era din a cincea generatie de la cel care scrisese, si ca nimeni din familia lor nu traise experienta mortii. Toti isi luasera cu ei corpurile si puteau reveni oricind. Am intrebat daca ar fi prea greu pentru autorul documentelor sa vina si sa discute cu noi. El ne-a spus ca nu, si am stabilit intilnirea pentru seara aceea.
Ne asezasem doar de citeva clipe, cind un barbat, caruia ii dadeam circa 35 de ani, aparu deodata in incapere. Ne-a fost prezentat si toti am dat miinile cu el. Ramasesem ca vrajiti la aparitia lui, caci ne imaginasem ca ar fi trebuit sa fie foarte batrin. Era inalt peste medie, cu trasaturi neslefuite, dar cu fata cea mai blinda pe care am vazut-o vreodata. In spatele fiecarui gest se citea taria de caracter. Toata fiinta lui emana o lumina mai presus de puterea noastra de intelegere.
Inainte sa ne asezam, Emil, Jast si cei doi straini si-au strins miinile la piept in centrul camerei si au ramas intr-o liniste perfecta pentru citeva clipe. Apoi am luat loc toti, si cel care aparuse atit de brusc in camera a inceput spunind:
- Ati cerut aceasta discutie ca sa intelegeti mai bine documentele care v-au fost citite si interpretate. Va voi spune ca aceste documente au fost facute si pastrate de mine; iar cele referitoare la marele suflet, Ioan Botezatorul, care par sa va surprinda intr-atit, sunt relatari curente ale vremurilor cind a fost aici cu noi. Aceste documente arata ca era un om cu o vasta intelepciune si un intelect minunat. El a perceput ca invatatura noastra este adevarata, dar se pare ca nu a ajuns niciodata s-o realizeze pe deplin, caci daca ar fi facut asta, niciodata nu si-ar fi vazut moartea. Sedeam in aceasta camera si ii auzeam pe Ioan si pe tatal meu discutind, si aici a primit el o mare parte din invatatura sa. Tot aici, tatal meu a trecut dincolo si si-a luat corpul cu el, iar Ioan a fost martor la asta.
Nu este nimeni in familia mea, dinspre mama sau dinspre tata, care sa nu-si fi luat corpul cu el dincolo. Aceasta trecere inseamna perfectionarea spirituala a corpului, pina cind omul devine atit de constient de profundul sens spiritual al Vietii sau al lui Dumnezeu, incit vede viata asa cum o vede Dumnezeu; atunci el e privilegiat sa primeasca cele mai inalte invataturi, si din aceasta stare el este capabil sa ii ajute pe toti. (Niciodata nu coborim din acest cer, caci aceia care au atins aceasta stare nu mai vor sa coboare). Ei stiu ca viata este numai evolutie, un mers inainte; nu exista intoarcere si nimeni nu vrea asta.
Toti cauta sa-i ajute pe cei care tind spre mai multa lumina, si mesajele pe care le trimitem continuu in Univers sunt interpretate astazi in toate colturile pamintului de copiii lui Dumnezeu care sunt receptivi. Acesta este primul obiectiv al atingerii acestui cer, sau stari a constiintei, caci ii putem ajuta pe toti in vreun fel. Putem, si chiar le vorbim, si ii instruim pe cei care sunt receptivi si isi inalta constiinta, fie prin eforturile lor proprii, fie cu ajutorul altuia. Altul nu poate lucra in locul tau, nici nu te poate duce cu el la infinit. Trebuie sa te decizi sa lucrezi tu insuti, deci lucreaza. Atunci esti liber si independent. Cind toti vom ajunge, ca si Isus, la constiinta faptului ca trupul este un corp spiritual si indestructibil, si ne vom mentine in aceasta constiinta, atunci vom fi capabili sa comunicam cu totul si sa dam mai departe, unui mare numar de oameni, invatatura primita. Avem privilegiul de a sti ca toti pot indeplini ceea ce am indeplinit noi, si astfel, sa rezolve orice probleme de viata; si ca tot ceea ce era vazut ca dificil si misterios, va fi gasit ca fiind simplu.
Nu-ti par cu nimic diferit fata de oricare alt om cu care te intilnesti zi de zi, si nici eu nu vad nici o diferenta la tine.
I-am spus ca noi vedeam ceva mult mai deosebit in el. A raspuns:
- Aceasta este numai partea muritoare, comparata cu partea nemuritoare a omului. Daca ati cauta numai calitatea Divina si nu ati face nici o comparatie, ati vedea orice fiinta umana asa cum ma vedeti pe mine; vazind Christul in orice chip, ati aduce in manifestare acel Christ, sau calitate Divina, in toate. Noi nu facem comparatii; vedem numai Christul, sau calitatea de Dumnezeu, in toate, si oricind, astfel incit iesim din viziunea voastra. Vedem perfectiunea sau avem o viziune perfecta, in timp ce voi vedeti imperfectiunea sau aveti o viziune imperfecta. Pina cind intrati in contact cu cineva capabil sa va indrume, pina cind va puteti inalta constiinta in punctul din care ne puteti vedea si vorbi cu noi, cum faceti acum, invatatura noastra pare doar de o natura inspirata. Nu mai este inspiratie cind discutam sau incercam sa discutam cu cineva. Aceasta se gaseste doar in natura indrumarii care conduce spre punctul in care se poate receptiona adevarata inspiratie. Este inspiratie numai cind vine direct de la Dumnezeu, si cind il lasi pe Dumnezeu sa se exprime prin tine; atunci esti cu noi.
Imaginea ideala a florii, in cel mai mic detaliu, se afla inlauntrul semintei, si ea trebuie sa creasca, sa se inmulteasca, sa se dezvolte si sa fie desavirsita in floarea perfecta prin pregatiri continue. Cind aceasta imagine launtrica este realizata in cel mai marunt detaliu, floarea isi manifesta deplina frumusete. Exact asa, Dumnezeu pastreaza in minte imaginea ideala a fiecarui copil, imaginea perfecta prin care El voieste sa se exprime. Putem obtine mai mult decit poate floarea din acest mod ideal de exprimare, daca vrem, dar sa Il lasam pe Dumnezeu sa se exprime prin noi in modul ideal pe care l-a conceput pentru noi. Problemele si dificultatile incep numai atunci cind luam lucrurile in miinile noastre. Asta nu e numai pentru unul sau citiva, ci pentru toti. Noua ni s-a demonstrat ca nu suntem diferiti de voi; diferenta este doar in intelegere, atita tot.
Toate diferitele "-isme", culte si religii, toate punctele de vedere diferite ale tuturor credintelor, toate sunt bune, caci ii vor conduce, eventual, pe adeptii lor la realizarea faptului ca dedesubtul tuturor exista un profund factor de adevar, care a fost omis, ceva profund care nu a fost atins, sau ca ei au esuat in a contacta ceea ce le apartine de drept, ceea ce ei pot si ar trebui sa stapineasca cu drepturi depline. Intelegem ca e acel ceva adevarat care il poate conduce pe om la stapinirea a tot. Faptul real ca omul stie ca exista ceva de stapinit, care poate fi stapinit si pe care nu-l stapineste, il va stimula pina cind il va obtine. Asa se face orice pas inainte in toate lucrurile. Ideea este mai intii impinsa afara din constiinta lui Dumnezeu in cea a omului, si el intelege ca este ceva in fata lui doar daca merge inainte. De obicei, aici omul gafeaza si nu reuseste sa recunoasca sursa din care a venit ideea; crede ca ea a venit in intregime de la el; se departeaza de Dumnezeu si, in loc sa-L lase pe Dumnezeu sa exprime prin el perfectiunea pe care Dumnezeu o vede pentru el, continua sa exprime in felul sau si sa manifeste imperfect ceea ce ar trebui implinit sau manifestat perfect.
Daca el ar realiza, doar, ca orice idee este o directa, perfecta expresie de la Dumnezeu si, de cum ii vine aceasta idee, ar face imediat din ea idealul sau care sa fie exprimat de la Dumnezeu, apoi si-ar abandona metodele limitate si l-ar lasa pe Dumnezeu sa exprime prin el calea perfecta, atunci acest ideal s-ar manifesta perfect. Aici trebuie sa realizam ca Dumnezeu este mai presus de ceea ce este limitat, si ceea ce e limitat nu poate ajuta nicicum. Astfel, omul ar putea invata in scurt timp sa exprime perfectiunea. Singurul lucru important pe care omul trebuie sa-l invete, este sa se desprinda si sa evadeze din fortele psihice sau mentale, si sa se exprime direct de la Dumnezeu, caci toate fortele psihice sunt create numai de om, si ele il pot conduce gresit. Volumul ICAPITOLUL XVIAici convorbirea s-a incheiat cu intelegerea de a ne intilni cu totii la micul dejun. Ne-am trezit devreme a doua zi dimineata si eram gata pentru micul dejun la ora 6 si jumatate. De cum am plecat din camera noastra, i-am gasit pe prietenii nostri mergind in aceeasi directie, plimbindu-se si discutind ca niste muritori obisnuiti. Ne-au salutat si ne-am exprimat surpriza ca ii intilnisem asa. Replica a fost:
- Suntem doar oameni ca si voi. De ce continuati sa ne vedeti ca pe ceva deosebit? Nu suntem nicicum diferiti de voi, doar ca noi ne-am dezvoltat puterile divine intr-o masura mai mare decit voi.
Am intrebat apoi:
- De ce noi nu putem face lucrurile pe care v-am vazut ca le faceti?
Au raspuns:
- De ce nu toti cei pe care ii contactam ne urmeaza si implinesc lucrarile noastre? Nu putem si nu dorim sa impunem nimanui calea noastra; toti sunt liberi sa traiasca si sa-si urmeze calea asa cum doresc. Noi incercam doar sa aratam calea cea usoara si simpla, calea pe care am probat-o si am gasit-o foarte multumitoare.
Am mers la micul dejun, si conversatia a deviat spre obisnuitele intimplari curente. Eram coplesit de uimire. Erau aici patru oameni, sezind la masa in fata noastra. Unul traise pe acest pamint circa o mie de ani. Isi perfectionase intr-atit corpul, incit era capabil sa-l ia cu el oricind dorea; corpul lui pastra inca vioiciunea si tineretea unui om de 35 de ani, si aceasta perfectiune fusese desavirsita acum circa doua mii de ani. Linga el sedea un om care era al cincilea descendent, in linie directa, al familiei primului amintit. Al doilea traise pe acest pamint peste sapte sute de ani, si corpul lui nu parea sa aiba nici o zi peste 40 de ani. Erau in stare sa discute cu noi ca oricare altii. Era si Emil, care traise circa cinci sute de ani, si parea de vreo 40; si Jast, care avea cam 40 de ani si parea sa aiba cam aceasta virsta. Toti stateau de vorba impreuna ca fratii, fara nici o urma de superioritate, foarte gentil, simplu, si totusi bine intemeiati si logici in orice cuvint rostit, fara nici o urma a ceea ce era mistic sau misterios la ei - doar ca niste simple fiinte umane intr-o intilnire cotidiana. Totusi, cu greu puteam realiza ca totul nu era un vis.
Dupa micul dejun, cind ne-am ridicat de la masa, unul dintre camarazii mei a vrut sa achite consumatia. Emil spuse:
- Aici sunteti oaspetii nostri, si intinse, spre femeia care astepta plata, ceea ce presupusesem a fi o mina goala; dar cind am privit din nou, continea exact suma de bani necesara ca sa achite nota. Am aflat ca prietenii nostri nu purtau bani cu ei, nici nu depindeau de altii pentru aprovizionarea lor. Cind aveau nevoie de bani, erau la indemina, creati din Substanta Universala.
Am iesit din casa, si barbatul care era din echipa numarul cinci ne strinse miinile, spunind ca trebuie sa se intoarca la echipa sa, si disparu. Am notat ora disparitiei sale si, mai tirziu, am aflat ca aparuse la echipa lui la 10 minute dupa ce ne parasise.
Am petrecut ziua cu Emil, Jast si prietenul nostru de la documente, cum il numisem noi, cutreierind satul si tinutul, prietenul nostru repovestind in detaliu multe lucruri petrecute in vremea sederii, timp de 12 ani, a lui Ioan in sat. De fapt, aceste evenimente erau atit de viu evocate in mintea noastra, incit ni se parea ca ne intorsesem inapoi in trecutul confuz, mergind si vorbind cu acest mare suflet care, pentru noi, mai inainte paruse doar un personaj mistic invocat de mintile acelora ce doreau sa insele. Din ziua aceea, Ioan Botezatorul a fost un personaj realmente viu; atit de real ni se parea, ca si cum l-as fi putut vedea acum, efectiv, mergind pe ulitele satului si pe cimp si primind invataturile acelor mari suflete din jurul lui, asa cum si noi umblasem in ziua aceea, totusi inca incapabili sa prindem adevarul fundamental din toate acestea.
Dupa ce hoinarisem toata ziua aflind cele mai interesante evenimente istorice si ascultind textele citite si traduse chiar pe locul unde avusesera loc intimplarile cu mii de ani inainte, ne-am intors in sat chiar inaintea inserarii, complet obositi. Cei trei prieteni care fusesera cu noi si mersesera tot atit de mult ca si noi, nu aratau nici cel mai mic semn de oboseala. In timp ce noi eram murdari, prafuiti si transpirati, ei erau proaspeti si usori, hainele lor fiind tot atit de albe, curate si nesifonate ca si atunci cind plecasem, de dimineata.
Observasem, in toate excursiile noastre, la acesti oameni, ca nici unul din vesmintele lor nu se murdarea. Remarcasem asta de mai multe ori, dar nu primisem nici un raspuns pina in aceasta seara, cind, ca raspuns la o remarca facuta, prietenul nostru de la documente spuse:
- Acest lucru poate parea remarcabil pentru voi, dar pentru noi pare si mai extraordinar ca o particula din substanta creata a lui Dumnezeu sa adere la o alta creatie a lui Dumnezeu, unde nu e dorita si de care nu apartine. Cu o conceptie justa, asta n-ar putea sa se intimple, caci nici o parte din substanta lui Dumnezeu nu poate fi ratacita sau plasata acolo unde nu e dorita.
Atunci, intr-o clipa, am realizat ca hainele si trupurile noastre erau la fel de curate ca si ale lor. Transformarea, caci pentru noi fusese o transformare, avusese loc instantaneu, pentru toti trei deodata, asa cum stateam acolo. Orice oboseala ne parasise, si eram la fel de proaspeti ca atunci cind ne sculasem din pat si ne spalasem dimineata.
Acesta a fost raspunsul la toate intrebarile noastre. Cred ca ne-am culcat in noaptea aceea cu cel mai profund sentiment de pace pe care il incercasem vreodata de la inceputul sederii noastre cu acesti oameni; si sentimentul nostru de veneratie facea loc repede celei mai profunde iubiri pentru aceste inimi simple, blinde, care faceau atit de mult pentru binele omenirii, sau al fratilor lor, cum ii numeau ei. Incepeam sa-i vedem ca pe niste frati. Ei nu luau nimic asupra lor, spunind ca Dumnezeu se exprima prin ei: "De la mine nu pot face nimic, Tatal care salasluieste inlauntrul meu, El face lucrarile". Volumul ICAPITOLUL XVIINe-am trezit devreme in dimineata urmatoare, cu fiecare simt stimulat de interes si uimire pentru ceea ce putea sa ne dezvaluie acea zi. Incepusem sa vedem fiecare zi ca pe o revelatie a evolutiei launtrice, si simteam ca abia incepeam sa intelegem semnificatia profunda a lucrurilor pe care le traiam.
La micul dejun din dimineata aceea ni s-a spus ca aveam sa mergem intr-un sat, sus in munti, si ca din acel loc aveam sa vizitam templul situat pe unul dintre muntii pe care ii vazusem pe cind statusem pe acoperisul templului deja descris. Ni s-a spus ca nu vom putea folosi caii decit pentru 15 mile de drum; si ca doi dintre sateni aveau sa mearga cu noi pina acolo si apoi aveau sa ia caii pina intr-un alt sat, ca sa aiba grija de ei pina soseam. In punctul stabilit am lasat satenilor caii si am inceput sa urcam spre satul aflat sus, pe poteca ingusta de munte, care pe alocuri s-a dovedit a fi o scara cioplita in stinca. In seara aceea am poposit intr-o casuta aflata pe creasta unui munte, situata cam la jumatatea distantei dintre locul unde lasasem caii si satul de destinatie.
Ingrijitorul casutei era gras, batrin si comic; de fapt, era atit de durduliu si rotund, ca parea mai mult sa se rostogoleasca decit sa mearga, si abia ii puteam vedea ochii. De cum l-a recunoscut pe Emil, el a inceput sa ceara vindecarea, spunind, dupa cum ni s-a povestit mai tirziu, ca daca nu primea ajutor, in mod sigur ar fi murit. Ni s-a spus ca el si stramosii lui administrasera aceasta casuta si slujisera publicul timp de sute de ani, si ca el indeplinea acea munca de circa 70 de ani. Cam pe vremea cind luase in primire casuta, el fusese vindecat de o boala ereditara si presupusa a fi incurabila. Devenise un foarte activ lucrator spiritual, pentru vreo doi ani, apoi, treptat, isi pierduse interesul si incepuse sa depinda de altii, ca sa-l ajute sa iasa din necazuri. Asta tinuse cam vreo 20 de ani, si parea sa prospere, aparent bucurindu-se de cea mai buna sanatate, cind, deodata, cazuse iar in vechile obiceiuri, si nu mai facea efortul necesar ca sa se trezeasca din letargia sa. Am aflat ca acest caz era doar un exemplu clar pentru mii de cazuri. Acesti oameni traiesc simplu si usuratic, si orice lucru care cere un efort devine, foarte repede, o povara pentru ei. Ei isi pierd repede interesul, si cererea lor de ajutor devine un sunet mecanic, in loc de ceva rostit cu semnificatie sau dorinta adinca.
Ne-am sculat si am pornit la drum devreme a doua zi dimineata, si la ora 4 dupa-amiaza ne gaseam in sat, templul de destinatie zarindu-se pe un virf ascutit de stinca, aproape deasupra capului nostru. De fapt, peretii erau atit de abrupti, incit singurul mijloc de a ajunge acolo era un cos legat de o fringhie si coborit cu un scripete sustinut de o grinda de lemn bine fixata in stinca. Un capat al fringhiei era legat de un troliu, iar celalalt era trecut peste scripete si legat de cos, cosul fiind astfel coborit si tras in sus.
Troliul era plasat intr-o mica incapere sapata in stinca dura a unui prag proeminent, care atirna deasupra peretilor de dedesubt. Bara de lemn de care era fixat scripetele culisa astfel incit funia si cosul abia atingeau pragul, permitind sa se traga incarcatura pina ajungea sus, apoi cosul si incarcatura lui erau trase inauntru si asezate in siguranta pe virful stincii, in mica incapere sapata in piatra in acel scop. Aceasta proeminenta stincoasa iesea in afara deasupra peretilor de piatra, atit de mult incit cosul se balansa in aer pe vreo 50 - 60 de picioare, calatorind in sus si-n jos. La un anumit semnal, cosul a fost coborit; am urcat in el si am fost trasi sus, unul cite unul, pina la pragul aflat la vreo 400 de picioare deasupra.
Cind am ajuns pe iesitura aceea, am inceput sa ne uitam dupa vreo poteca ducind in sus spre templu, ale carui ziduri le vedeam inaltindu-se in continuarea peretilor de piatra care inca ne intreceau cu 500 de picioare. Ni s-a spus ca vom face o ascensiune similara cu cea deja descrisa. Pe cind priveam in sus, un brat de lemn, similar cu cel de pe pragul unde ajunsesem, a alunecat in afara, o funie a fost coborita si legata de acelasi cos, si am fost trasi sus, unul cite unul, si lasati pe acoperisul templului, la 500 de picioare mai sus. M-am simtit iarasi ca pe acoperisul lumii. Templul era situat pe un pisc ascutit ca un ac, care se ridica la 900 de picioare deasupra tuturor muntilor din jur. Satul pe care il lasasem la 900 de picioare mai jos era situat pe coama unei trecatori folosite pentru traversarea Himalayei. Am aflat ca acest templu era cu 1000 de picioare mai jos decit cel pe care il vizitasem cu Emil si Jast, dar oferea o perspectiva mult mai larga. De unde stateam, ni se parea ca puteam privi in spatiul infinit.
Ne-am instalat comod pentru noapte, si cei trei prieteni ai nostri ne-au spus ca aveau sa mearga sa-i viziteze pe citiva dintre colegii nostri, si ca le puteau duce mesaje daca doream sa trimitem. Am scris mesajele, datindu-le cu grija, dind pozitia noastra si adaugind ora si ziua. Dupa ce le-am inminat prietenilor nostri aceste mesaje, ei ne-au strins miinile spunind ca aveam sa ne vedem dimineata, si au disparut unul cite unul. Notasem atent timpul si ceea ce scrisesem, si mai tirziu am aflat ca mesajele ajunsesera la destinatie la 20 de minute dupa ce le dadusem din mina.
Dupa o cina imbelsugata servita de ingrijitorii templului, ne-am retras pentru noapte, dar nu ca sa dormim, caci experientele incepusera sa faca o impresie profunda asupra noastra. Ne aflam la aproape 9 mii de picioare in aer, cu nici o fiinta omeneasca linga noi, exceptindu-i pe ingrijitori, neauzind nici un sunet in afara vocilor noastre. Parea sa nu se auda nici o suflare. Unul din colegii mei spuse:
- Va mirati ca au ales pozitiile acestor temple ca locuri de meditatie? Linistea e atit de intensa, de parca ai putea sa o pipai. Cu siguranta, este un loc minunat pentru meditatie.
Apoi ne spuse ca merge afara sa arunce o privire in jur. A iesit, dar a revenit dupa citeva clipe, spunind ca era o ceata groasa si ca nu se vedea nimic.
Cei doi colegi ai mei au adormit curind, dar eu nu puteam dormi; asa ca m-am sculat, m-am imbracat si am iesit pe acoperisul templului, asezindu-ma cu picioarele atirnate peste marginea zidului. Lumina de luna, filtrata prin ceata, era doar atita cit sa biruie intunericul de cerneala care ar fi domnit daca luna n-ar fi stralucit. Era doar atita lumina cit sa se desluseasca valurile mari, informe, de ceata, rostogolindu-se in jur, suficient ca sa-mi aduca aminte ca eram suspendat in aer, ca undeva, mai jos, pamintul era ca totdeauna, si ca locul unde ma aflam era legat cumva cu el. Apoi, deodata, mi s-a parut ca vedeam o mare coloana de lumina, razele sale desfacindu-se ca un evantai, cu partea mai larga intinzindu-se spre mine; locul unde sedeam parea sa fie cam in centrul coloanei care se largea, si raza centrala era cea mai stralucitoare din toate. Fiecare raza parea proiectata mai departe, pina cind ilumina o parte a pamintului. Fiecare ilumina propria ei parte de pamint, pina cind totul se amesteca intr-o singura, mare raza alba. Privind mai departe in sus, am vazut cum toate convergeau, treptat, pina cind se terminau intr-un punct central de lumina alba intensa, atit de alba incit parea transparent si cristalin. Apoi, deodata, mi s-a parut ca pluteam in spatiu, privind la toate acestea. Privind departe, in jos, raza alba, am vazut ceea ce pareau a fi naluci din trecutul indepartat, mergind unele dupa altele, intr-un numar mereu crescind, dar in rinduri compacte, pina ajungeau intr-un anumit loc; apoi ele se desparteau tot mai mult, pina cind umpleau toata raza de lumina si acopereau tot pamintul. Toate porneau, la inceput, din acest punct central alb de lumina. Ele luau nastere in acest punct, la inceput una, apoi imediat erau doua, si chiar dupa acestea erau patru; si asa mai departe, pina cind ajungeau, in punctul de larga imprastiere, la aproape o suta, aliniate in fascicolul de lumina. Cind ajungeau in punctul de maxima divergenta, se raspindeau deodata larg si ocupau toate fasciculele de lumina, si fiecare continua, mai mult sau mai putin singura, pina cind pareau sa ocupe tot pamintul. Cind ajungeau sa ocupe intreg pamintul, razele atingeau expansiunea lor maxima. Apoi ele urcau, tot mai inguste si mai subtiri, pina cind convergeau iar in punctul din care pornisera initial; ciclul era incheiat si ele intrau inapoi, una cite una. Inainte de a reintra, formau, in rinduri compacte, alinieri de cite o suta, treptat stringindu-se pina cind deveneau una, si acea una intra singura in lumina. M-am trezit brusc si, gindindu-ma ca era un loc destul de nesigur pentru a visa, am intrat si m-am culcat. Volumul ICAPITOLUL XVIIIIl rugasem pe unul dintre ingrijitorii templului sa ne cheme la primul semn al zorilor; si tocmai ma trezeam singur, cind s-a auzit o bataie in usa. Am sarit toti din paturi, atit de nerabdatori eram sa vedem primul revarsat al zorilor de la inaltimea aceea. Ne-am imbracat intr-o clipita si ne-am precipitat pe acoperis, ca trei scolari nerabdatori. De fapt, galagia pe care o faceam i-a speriat pe ingrijitori, care s-au grabit si ei pe acoperis, sa vada daca, intr-adevar, eram in toate mintile. Banuiesc ca zgomotul facut de noi trei fusese mai mult decit tot ce perturbase vreodata pasnica liniste a anticului templu, din zilele cind fusese construit, si aflasem ca avea peste 10 mii de ani. De fapt era atit de vechi, incit parea o parte din stinca pe care statea.
Cind am ajuns pe acoperis, n-a fost nevoie sa ni se ceara sa facem liniste. O privire a fost de-ajuns, si ochii si gurile colegilor mei au ramas larg cascate. Banuiesc ca, daca cineva m-ar fi privit, ar fi vazut acelasi lucru. Am asteptat ca ei sa vorbeasca. Aproape dintr-o suflare a venit exclamatia:
- Vai, suntem, desigur, suspendati in aer!
Au spus ca senzatia era exact ca aceea traita in celalalt templu. Uitasera pentru un moment ca ar fi existat ceva sub picioarele noastre, si aveau senzatia ca pluteau in aer. Unul a remarcat:
- Nu ma mir ca acesti oameni pot zbura, daca traiesc astfel.
Ne-a trezit din reveriile noastre un hohot de ris, si ne-am intors toti ca sa-i vedem pe Emil, Jast si prietenul de la documente, stind aproape in spatele nostru. Unul dintre tovarasii mei se apropie imediat de ei, incercind sa le stringa miinile la toti deodata, si spuse:
- Este minunat! Nu ne miram ca puteti zbura dupa ce ati stat aici o vreme.
Ei zimbira si unul spuse:
- Sunteti la fel de liberi sa zburati ca si noi. Trebuie doar sa stiti ca aveti puterea launtrica s-o faceti, ca sa o folositi.
Apoi ne-am intors spre priveliste. Ceata coborise, si plutea in valuri mari, destul de sus ca sa nu se poata zari nicaieri vreun petic de pamint, si miscarea norilor de ceata de jur imprejur dadea senzatia ca eram purtati pe aripi tacute, odata cu ceata. Stind acolo, privind in zare, iti pierdeai senzatia ca ai ceva sub picioare, si ne era foarte greu sa credem ca nu pluteam in spatiu. Pe cind priveam in departare, corpul meu parea sa-si fi pierdut orice simt al greutatii si parca pluteam efectiv deasupra acoperisului. Uitasem atit de mult de mine, incit atunci cind cineva din grup a vorbit, picioarele mele lovira acoperisul cu atita forta, incit am resimtit efectele socului mai multe zile dupa aceea.
La micul dejun din acea dimineata ne-am decis sa raminem pe loc trei zile, caci mai aveam de vizitat un singur loc interesant inainte de a merge la locul de intilnire stabilit. Citind mesajele pe care le adusese Emil, am aflat ca grupa sefului nostru vizitase acest templu cu numai trei zile inainte. Dupa micul dejun am iesit si am vazut ca se risipea, treptat, ceata. Am privit pina cind s-a risipit complet si a aparut soarele. Am putut vedea satucul cuibarit sub malul stincos, si valea, jos, departe.
Prietenii nostri hotarisera sa viziteze satul si i-am intrebat daca puteam merge cu ei. Au ris si au spus ca puteam, dar ca ei credeau ca era mai bine sa folosim cosul, ca sa ajungem intr-o stare mai buna decit daca am fi incercat modul lor de a calatori. Asa ca am coborit, unul cite unul, pina la pragul stincos, apoi in jos pe micul platou, chiar deasupra satului. Nu mai devreme ca ultimul sa fi coborit din cos, prietenii nostri au fost acolo. Am coborit in sat si am petrecut acolo cea mai mare parte a zilei. Era un loc vechi si pitoresc, tipic pentru aceste zone montane, cu casele sale construite prin sapare in peretele stincii, apoi prin inchiderea deschizaturii cu ziduri de piatra. Erau, cu totul, vreo 20 de case. Ni s-a spus ca erau construite in acest fel ca sa nu fie acoperite de zapezile grele din iarna. Curind, satenii au inceput sa se stringa, si Emil le-a vorbit citeva momente. S-a aranjat sa se tina o adunare in dupa-amiaza urmatoare si au fost trimisi curieri ca sa-i anunte pe cei din vecinatate care ar fi vrut sa vina.
Ni s-a spus ca Ioan Botezatorul traise in acest sat si primise invatatura in templu, si ca templul ramasese la fel ca pe vremea cind Ioan studiase acolo. Ni s-a aratat unde fusese casa lui. In dupa-amiaza aceea, cind ne-am intors la templu, atmosfera se limpezise, asa ca am putut vedea o mare intindere a tinutului, si ni s-a aratat drumul pe care-l folosise Ioan pentru a merge la si de la templu, si spre diferitele sate unde traise. Se banuia ca templul fusese construit cu mai mult de 6 mii de ani inainte ca Ioan sa-l viziteze. Ni s-a aratat calea pe care aveam s-o urmam la plecare, si ni s-a spus ca era folosita de la construirea templului. Pe la ora 5 in acea dupa-amiaza, prietenul de la documente ne-a spus ca avea sa ne paraseasca pentru o vreme. Apoi ne-a strins miinile, spunind ca avea sa ne vada in curind, si a disparut.
In seara aceea am vazut, de pe acoperisul templului, cel mai remarcabil apus de soare la care am asistat vreodata, si am avut sansa sa vad apusuri de soare in aproape toate regiunile. Pe masura ce se apropia seara, o ceata luminoasa se stringea deasupra unui sir jos de munti care margineau o mare intindere a platourilor pe care le puteam vedea. Cind soarele a atins aceasta margine, ni se parea ca eram atit de departe deasupra ei, incit parca priveam drept in jos, spre o mare de aur topit. Apoi a venit amurgul, si fiecare pisc muntos ne parea in flacari. Virfurile din departare, care erau acoperite cu zapada, pareau a fi invaluite in foc si, acolo unde ghetarii umpleau ripele, erau aruncate mari limbi de foc, aceste flacari parind ca se intilnesc si se amesteca in variatele nuante ale cerului. Lacurile care punctau platoul de dedesubt fusesera transformate deodata in vulcani care zvirleau flacari ce urcau si se combinau cu culorile de pe cer. Pentru o clipa ni s-a parut ca stateam pe marginea unui infern tacut. Apoi totul s-a amestecat intr-o armonie de culori, si linistea blinda, pasnica, a fost mai presus de orice descriere.
Am stat pe acoperis pina dupa ora 12 in noaptea aceea, punind intrebari lui Emil si Jast. Aceste intrebari aveau de-a face, in principal, cu poporul si istoria tarii, in general. Emil a citat liber din documentele lor. Aceste documente dovedeau ca tinutul fusese locuit cu mii de ani inainte de inceputul istoriei noastre. Emil a continuat spunind:
- Desi nu doresc deloc sa discreditez sau sa corectez istoria voastra, sau pe cei ce au scris-o, voi spune ca la inceputul acesteia istoricii vostri nu au mers destul de departe in urma, ci au luat de bun faptul ca Egipt inseamna ceea ce implica numele, intunericul exterior sau desertul. In realitate, semnifica un desert al gindirii. In acea vreme, ca si acum, o mare parte a lumii se afla in desertul gindirii, si istoricii nu au cautat inainte de asta pentru a afla sensul mai adinc. Au acceptat ceea ce au vazut sau auzit, sau ceea ce aparea la suprafata, au inregistrat asta, si asa a inceput istoria voastra. E foarte dificil de corelat cele doua istorii, si nu voi incerca sa spun ca trebuie s-o luati pe a noastra ca autentica. V-as sugera sa alegeti voi insiva.
Atunci aparu luna deasupra muntilor din departare. Am stat si am privit-o, rotunda si plina, pina s-a ridicat aproape deasupra capului. Era o priveliste frumoasa, cu un nor luminos care trecea, intimplator, chiar pe deasupra noastra. Pe cind acesti nori lunecau peste ea, luna si norii pareau ca stau pe loc si parca noi lunecam prin fata lor. Asta a durat vreo ora, cind, deodata, s-a auzit un zgomot de obiect cazut pe acoperis, in spatele nostru. Am sarit in picioare si ne-am uitat in jur. Era acolo o doamna de virsta medie, zimbind si intrebind daca ne-a speriat. Prima noastra impresie fusese ca sarise de pe parapetul acoperisului, dar ea doar batuse din picior ca sa ne atraga atentia. Linistea fusese atit de adinca, incit noi auzisem sunetul mult amplificat.
Emil a inaintat repede, a salutat-o si ne-a prezentat-o ca sora lui. Ea a zimbit si ne-a intrebat daca ne-a tulburat visarea. Apoi ne-am asezat si, in scurt timp, conversatia a deviat spre amintiri ale experientelor ei. Avea trei fii si o fiica, ce fusesera crescuti in spiritul lucrarii lor. Ne-a spus ca cei doi mai tineri erau totdeauna cu ea. Am intrebat daca ii puteam cunoaste. A raspuns ca puteau veni acolo in acea seara; si imediat aparura doua figuri, un barbat si o femeie. Si-au salutat unchiul si mama, apoi s-au apropiat si au fost facute prezentarile. Fiul era un tip inalt, chipes, viril, caruia ii dadeam cam 30 de ani. Fiica era nu prea inalta, mai mult zvelta, cu trasaturi foarte fine: era o fata draguta, bine cladita, careia ii atribuiam cam virsta de 20 de ani. Dupa aceea am aflat ca fiul avea 150, iar fiica 128 de ani. Amindoi aveau sa fie prezenti la intilnirea de a doua zi, si in curind au plecat. Dupa ce plecasera, am facut mamei complimente pentru fiu si fiica. Mama s-a intors spre noi si ne-a spus:
- Orice copil nascut este bun si perfect. Nu exista copii rai. Nu are importanta daca ei sunt conceputi perfect, imaculat, sau pe calea simturilor, a materiei. Cel conceput pe cale perfecta va recunoaste curind Filiatia sa cu Tatal, faptul ca el este Christul, sau Fiul lui Dumnezeu; apoi el se va dezvolta si va evolua repede, si va vedea numai perfectiunea. Cel conceput pe calea senzoriala poate, la fel, sa-si recunoasca imediat filiatia, sa perceapa ca el este Christul, si isi poate realiza perfectiunea idealizind Christul. El se concentreaza asupra acestui ideal, il iubeste si il cultiva pina cind manifesta sau exprima ceea ce pastreaza in atentie, Christul. El este nascut din nou, si perfect. El a adus la lumina perfectiunea dinlauntrul sau, acea perfectiune care a fost mereu acolo. Primul a pastrat idealul si a fost perfect; celalalt a perceput idealul si l-a dezvoltat, si a redobindit perfectiunea. Asa ca nici un copil nu este rau. Toti sunt buni si de la Dumnezeu.
Aici, cineva din grup a amintit ca era ora sa ne culcam, caci trecuse de 12 noaptea.
Volumul ICAPITOLUL XIXOra 5, in dimineata urmatoare, ne-a gasit pe toti adunati pe acoperisul templului. Dupa obisnuitele saluturi de dimineata, ne-am strins in cerc si, ca de obicei, s-a citit o selectie de texte. Textele din aceasta dimineata erau din documentele templului. Jast ni le-a tradus, si am fost surprinsi sa constatam ca traducerea corespundea indeaproape cu primul capitol din Evanghelia Sfintului Ioan, din Biblia noastra, iar al doilea text corespundea cu primul capitol din Evanghelia dupa Luca. Dupa lectura am intrebat daca puteam aduce Biblia noastra, ca sa comparam versiunile. Au consimtit imediat si, cu ajutorul lui Jast, am facut comparatia si am fost surprinsi de asemanare. Abia terminasem, cind a rasunat chemarea la micul dejun, si am intrat cu totii. Dupa micul dejun ne-am pregatit sa coborim in sat si, pentru moment, comparatia ne-a iesit din minte.
Cind am ajuns, am gasit un numar destul de mare de oameni veniti din tinutul din jur, si Jast ne-a spus ca aproape toti erau pastori care isi pasteau turmele vara in muntii inalti, si ca se apropia repede timpul ca ei sa paraseasca regiunile joase. Ni s-a spus ca o astfel de intilnire, ca aceea ce avea sa aiba loc in aceasta dupa-amiaza, era anuntata totdeauna chiar inainte sa plece pastorii.
Mergind prin sat, l-am intilnit pe nepotul lui Emil, si el ne propuse o scurta plimbare inainte de masa de prinz. Am acceptat imediat invitatia, caci vroiam sa vedem zona din jur. In timpul acestei plimbari, citeva locuri din vale ne-au fost indicate ca prezentind un interes deosebit. Numele lor, cind au fost traduse, semanau cu cele din denumirile de la inceputul Bibliei, dar adevarata semnificatie a tuturor acestora nu ni s-a aratat pina cind nu ne-am intors, am servit prinzul si ne-am asezat printre cei ce se adunasera.
Erau vreo 200 de oameni in aceasta adunare, cind aparura restul prietenilor nostri de la templu. Atunci, nepotul lui Emil se ridica si se apropie de doi barbati care tineau ceea ce ni se parea a fi o carte mare. Cind a fost deschisa, s-a dovedit a fi o cutie in forma de carte. El a ales un teanc continind foi netede, precum cele de manuscris; apoi cutia a fost pusa pe pamint. Teancul a fost inminat unuia dintre barbati. El a deschis si a inminat prima fila nepotului lui Emil. Cind se incheia citirea fiecarei file, ea era inminata celuilalt barbat, care o punea in cutie. Lectura se desfasura cu Jast ca interpret. Nu ajunsese prea departe, cind am vazut ca exista o izbitoare asemanare cu Evanghelia Sfintului Ioan, dusa mult mai in detaliu. Apoi a urmat una similara cu cea a lui Luca, apoi una asemanatoare cu cea a lui Marcu, si ultima era ca si cea a lui Matei.
Dupa lectura, oamenii s-au strins in mici grupuri, iar noi, cu Jast, l-am cautat pe Emil, caci eram curiosi sa aflam intelesul tuturor acestora. Ni s-a spus ca aceste documente erau citite in fiecare an la intilnire, si ca acest loc era centrul regiunii in care se petrecusera aceste scene, cu multi ani in urma. Am remarcat asemanarea acelor intimplari cu cele istorisite in Biblia noastra, si ni s-a spus ca nu exista nici o indoiala asupra faptului ca unele din primele scene povestite in Biblia noastra fusesera luate din aceste documente; dar ca intimplarile mai tirzii, precum Crucificarea, avusesera loc altundeva, totul ajungind la apogeul sau in Nasterea si Viata lui Christ. Prima idee a tuturor acestora era cautarea Christului in om, si sa arate, acelora care rataceau departe de ideal, ca Christ traia in ei asa cum traieste intotdeauna. Emil a continuat spunind ca nu conta unde avusesera loc scenele, ci semnificatia spirituala subinteleasa, pe care doream s-o perpetuam.
Am petrecut restul dupa-amiezii si ziua urmatoare facind comparatii si luind note. Spatiul nu va permite includerea, aici, a acestor note si comparatii, dar sensul spiritual va fi inteles din citirea capitolelor mentionate mai sus. Am aflat ca tatal nepotului lui Emil, care ne citise documentele, era nascut in sat si era un descendent direct al lui Ioan, si ca exista obiceiul, pentru unii din membrii familiei, sa vina aici in aceasta perioada si sa le citeasca. Templul de deasupra noastra era cel in care se inchinasera atit Zaharia, cit si Ioan.
Am aflat ca prietenii nostri aveau sa mearga pe drumul lor, asa ca s-a aranjat ca Jast sa ramina cu noi, si ceilalti sa plece. A doua zi am terminat cu documentele, si apoi am parasit templul devreme in dimineata urmatoare. Desi ora era matinala, aproape toti localnicii din sat erau treziti ca sa ne ureze Mergeti cu Dumnezeu!
Volumul ICAPITOLUL XXIn urmatoarele 5 zile, drumul nostru ne-a condus prin tinutul prin care calatorise Ioan. In a cincea zi am ajuns in satul unde ne asteptau caii. Aici Emil a venit cu noi si, din acest moment, calatoria a fost relativ usoara pina in satul unde traia el.
Apropiindu-ne de acest sat, puteam vedea ca tinutul era mult mai populat, si ca drumurile si cararile erau mult mai bune decit altele pe care mersesem. Drumul nostru ne conducea in lungul unei vai fertile, si am urmat aceasta cale printr-un platou intins. Am observat ca valea se ingusta treptat pe masura ce inaintam, si ca in final marginile ei se apropiau atit de mult de fiecare parte a riului, incit formau un canion. Pe la ora 4 a zilei in care aveam sa ajungem in sat, am dat deodata peste un mal abrupt, de pe care riul cadea intr-o cascada de vreo 300 de picioare. Drumul ne dusese intr-un loc neted la baza malului, linga cascada. Am vazut ca exista o trecere taiata in gresie, sub un unghi de 45 de grade, spre platoul de deasupra, si fusesera sapate trepte in piatra potecii, astfel ca urcusul era usor. Usi mari de piatra fusesera astfel aranjate incit sa poata fi inchise peste deschiderea de la baza malului, constituind astfel o formidabila bariera pentru un inamic nepoftit. Cind am ajuns pe platoul de deasupra, am vazut ca scara prin stinca era singura cale de urcare si coborire permisa de riu. Cindva existasera trei cai de acces, dar peretii care inconjurau satul fusesera acum reconstruiti astfel incit sa bareze orice acces posibil. Multe case din sat fusesera astfel cladite incit unul din pereti forma o parte a zidului care inconjura satul. Am observat ca acele case care erau una cu zidul erau inalte cit 3 etaje si nu existau deschizaturi pentru ferestre, in perete, decit la inaltimea celui de-al treilea etaj. Fiecare deschizatura avea construit un balcon suficient de larg pentru ca 2-3 persoane sa poata sta in el comod. Acestea, am judecat noi, erau astfel facute incit permanent sa poata fi aruncata o privire in afara. Ni s-a spus ca regiunea fusese locuita cindva de un trib de bastinasi care se izolasera de ceilalti, pina cind disparusera ca trib, unii fiind asimilati de alte triburi.
Aici era casa parinteasca a lui Emil si locul unde aveam sa ne intilnim cu membrii expeditiei noastre care se impartise in mici grupuri pentru a acoperi mai mult teritoriu. Intrebind, am aflat ca eram primii sositi si ca ceilalti aveau sa vina a doua zi. Ni s-a dat una din casele construite in zidul satului. Ferestrele etajului trei dadeau spre asprul tinut muntos din sud.
Ne-am facut comozi si ni s-a spus ca cina avea sa fie servita la primul nivel, adica la parter. Am coborit si i-am gasit asezati la masa pe Emil, sora lui, sotul ei si pe fiul si fiica pe care ii cunoscusem la templu cu citeva zile inainte.
Inca nu terminasem cina, cind am auzit un freamat venind din mica piata din fata casei. Unul dintre sateni a venit si a anuntat ca au sosit seful nostru si grupul lui. S-au instalat confortabil; apoi am mers cu totii pe acoperis.
Soarele apusese, dar amurgul inca persista. Privelistea la care ne uitam semana cu un mare bazin la confluenta unui numar de riuri coborind prin chei adinci din muntii mai inalti. Aceste riuri se varsau toate intr-un riu mai mare inainte sa cada peste abruptul perete de stinci, in valea de dedesubt, formind astfel cascada. Acest riu mai mare venea printr-un canion adinc si curgea peste platoul intins doar pe citeva sute de picioare inainte de a plonja in prapastie. Mai multe riulete curgeau pe peretii verticali ai canionului sapat de riul cel mare, formind caderi de apa si, in citeva cazuri, torenti zgomotosi. Unele cadeau in cascade perpendiculare de la 100-200 de picioare, in timp ce altele isi taiasera drumul prin peretele canionului si coborau formind un sir de cataracte. Departe in munti, vaile erau pline de ghetari, si acesti ghetari erau proiectati ca niste degete uriase din marele acoperis de zapada care se afla pe virfurile intregului masiv. Zidul protector al satului fusese unit cu cel al marelui canion, acolo unde acesta iesea in afara deasupra platoului drept, apoi mergea spre faleza unde apa cadea in valea de dedesubt. In locul unde zidul se unea cu peretele canionului, muntele se ridica vertical pe 200 de picioare, creind astfel o bariera naturala, lunga cit se vedea cu ochii. Ni s-a spus ca platoul se intindea pe 60 de mile de la est la vest, si in unele locuri avea 30 de mile de la nord spre sud; si singura alta cale de acces era in partea cea mai larga a platoului, acolo unde o carare ducea peste o trecatoare; iar aceasta trecatoare era pazita de un perete similar cu cel de unde ne gaseam noi.
Pe cind vorbeam despre avantajele defensive ale locului, sora lui Emil si fiica ei ni s-au alaturat si, ceva mai tirziu, au venit Emil, cumnatul lui si fiul. Am observat la ei o unda de emotie, si in curind sora lui Emil ne-a spus ca in seara aceea asteptau o vizita a mamei lor. Ea spuse:
- Suntem atit de fericiti, ca abia ne mai incapem in piele, caci o iubim atit de mult pe mama! Ii iubim pe toti cei care au mers inainte spre cunostinte mai inalte, caci sunt atit de buni si nobili, si de ajutor, dar mama noastra e atit de dulce si adorabila, atit de saritoare si iubitoare, ca nu ne putem opri sa n-o iubim de o mie de ori mai mult. In plus, suntem din carnea si singele ei. Stim ca o veti iubi ca si noi.
Am intrebat daca venea deseori. Raspunsul a fost:
- Oh, da, vine mereu cind avem nevoie de ea, dar este atit de ocupata cu munca ei, ca vine doar de doua ori pe an de bunavoie, si aceasta este una din aceste vizite. Va ramine o saptamina, si suntem cu totii atit de fericiti, incit nu mai stim ce sa facem.
Aici conversatia a deviat spre experientele colegilor nostri pe durata cit fusesem despartiti, si ne adincisem in aceasta discutie cind, brusc, s-a facut liniste peste tot si, aproape inainte de a ne da seama, sedeam intr-o tacere perfecta fara s-o fi sugerat cineva. Umbrele serii se strinsesera pina cind cununa de zapada a muntelui din zare arata ca un mare monstru alb, gata sa-si piarda degetele de gheata si sa se intinda peste valea de dedesubt. Din liniste a venit un fosnet blind, ca al unei pasari asezindu-se din zbor, si paru ca o ceata subtire se condensa pe parapetul estic. Deodata ceata prinse contur, si acolo statea o femeie de o rapitoare frumusete la trup si chip, cu o lumina puternica radiind in jurul ei, incit abia o puteam privi. Cei din familia ei au sarit in picioare si au inaintat repede spre ea cu bratele intinse, exclamind, aproape toti, intr-un glas:
- Mama!
Ea a pasit usor, coborind de pe parapet pe acoperis, si i-a imbratisat pe fiecare, ca orice mama, apoi ne-a fost prezentata. Spuse:
- O, voi sunteti fratii dragi din indepartata America, veniti in vizita la noi. Bineinteles ca sunt foarte bucuroasa sa va urez bun venit in tara noastra. Inimile noastre se indreapta spre toti, si simtim ca daca ei ne-ar lasa, doar ne-am intinde miinile si i-am imbratisa pe toti asa cum, chiar acum, i-am imbratisat pe cei pe care ii numesc ai mei. Caci in realitate suntem o singura familie, fiii aceluiasi Dumnezeu Tata-Mama. De ce nu ne putem cunoaste toti ca frati?
Remarcasem, chiar inainte de asta, ca serile deveneau tot mai reci, dar cind aparuse aceasta doamna, caldura emisa de prezenta ei facuse ca seara sa para a fi una de la mijlocul verii. Aerul parea incarcat de parfumul florilor, o lumina ca a lunii pline parea sa strabata totul, si in toate era o caldura si o stralucire pe care nu le pot descrie. Totusi, nu era nici urma de spectacol. Doar acea manifestare profunda, simpla, blinda, copilareasca.
S-a propus sa coborim, si mama, cu celelalte doamne, pornira inainte pe scari, echipa noastra urmindu-le, iar gazdele incheind cortegiul. Atunci am observat ca, desi paream sa mergem firesc, pasii nostri nu faceau nici un zgomot pe acoperis sau pe scari. Nu incercam sa mergem in liniste; de fapt, cineva din echipa noastra a spus ca intentionat incercase sa faca un zgomot si nu reusise. Picioarele noastre parca nici n-ar fi atins acoperisul sau scarile. Am mers intr-o camera frumos mobilata. De cum am intrat si ne-am asezat, am remarcat o caldura si o stralucire, si camera s-a umplut cu o lumina blinda, pe care nici unul dintre noi nu o putea explica.
Toti am pastrat, pentru un timp, o liniste adinca. Mama ne intreba daca eram instalati confortabil si ingrijiti, si daca ne placea calatoria noastra. Convorbirea s-a indreptat spre subiecte generale, cotidiene, si ea parea familiarizata cu toate. Apoi discutia s-a indreptat spre viata noastra de familie, iar mama ne-a spus numele tatilor, mamelor, surorilor si fratilor nostri, si am fost surprinsi de descrierea detaliata a vietii fiecaruia dintre noi, pe care o facea fara sa ne fi pus vreo intrebare. Ne-a spus tarile pe care le vizitasem, munca pe care o indeplinisem si unde esuasem. Acestea nu erau spuse intr-o maniera vaga, ca sa fim obligati sa facem noi legaturile intre fapte, ci fiecare detaliu era pus in evidenta atit de clar, de parca am fi trait din nou acele scene. Dupa ce prietenii nostri ne-au urat noapte buna, n-am putut decit sa ne minunam cind am realizat ca nici unul dintre ei nu avea sub 100 de ani, ca mama avea peste 700 de ani, iar 600 de ani din acestia ii traise pe pamint cu corpul ei fizic. Totusi, toti erau plini de viata si fara griji, ca si cum ar fi avut 20 de ani, si nu s-ar fi putut banui altceva. Era ca si cum am fi fost cu niste tineri. Inainte ca ei sa plece in seara aceea, ni s-a spus ca in seara urmatoare avea sa aiba loc o adunare in cabana, si ca eram invitati cu totii.
Volumul ICAPITOLUL XXIPina a doua zi la amiaza, toate grupurile sosisera. Ne-am petrecut dupa-amiaza comparind notele, si acestea se verificau litera cu litera. In seara aceea, dupa ce terminasem cu notele, am fost invitati sa mergem direct la cabana pentru cina. Cind am ajuns, am gasit vreo 300 de oameni - barbati, femei si copii - adunati si asezati la mese lungi, pe banchete. Ni se rezervasera locuri la unul din capetele meselor, asa incit puteam privi pe toata lungimea salii. Mesele erau acoperite cu frumoase pinze albe de in, si erau pline cu vesela chinezeasca si argintarie, ca pentru un adevarat banchet; totusi, o singura lumina difuza scalda sala.
Dupa ce ne asezasem de vreo 20 de minute, se facu o liniste adinca si, intr-o clipa, o lumina palida inunda incaperea. Lumina spori in intensitate pina cind toata sala fu luminata si fiecare lucru din sala scinteia ca si cum ar fi existat mii de lampi incandescente, discret ascunse si aprinse treptat, pina cind totul fu complet luminat. Aveam sa aflam mai tirziu ca in sat nu existau lampi electrice. Dupa ce a venit lumina, linistea s-a pastrat inca vreo 15 minute, apoi deodata o picla paru sa se stringa si se auzi acelasi fosnet blind, ca filfiitul de aripi pe care-l auzisem in seara precedenta, cind mama lui Emil aparuse in fata noastra. Ceata se limpezi, si in sala, stind in picioare in diferite puncte, erau mama lui Emil si alti unsprezece: 9 barbati si 3 femei.
Cuvintele nu pot descrie frumusetea radiata de aceasta scena. Daca spun ca, desi nu aveau aripi, aparusera ca o ceata de ingeri, nu exagerez. Au ramas pentru o clipa ca impietriti. Toti isi inclinasera capetele si asteptau.
Intr-o clipa s-a auzit un cor de voci nevazute. Auzisem despre vocile ceresti, dar nu le auzisem niciodata pina in acea noapte. Eram usor ridicati de pe locurile noastre. Spre final, cei care aparusera au mers la locurile lor, si iar am remarcat ca, desi nu faceau nici un efort sa mearga in liniste, pasii lor nu faceau nici cel mai mic zgomot.
Cind cei 12 se asezasera pe locurile lor, aceeasi ceata aparu iarasi, si, cind s-a risipit, erau inca 12. De data asta erau 11 barbati si o femeie, si printre ei era si prietenul nostru cu documentele. Cum stateau acolo nemiscati, un alt cintec incepu. Cind cintecul fu aproape incheiat, cei 12 mersera la locurile lor fara cel mai mic zgomot.
Abia se asezasera, ca aburul umplu iar sala. Cind s-a limpezit, erau 13 stind in picioare, de data asta in cel mai indepartat capat al salii, 6 barbati si 7 femei; cite 3 barbati si 3 femei de fiecare parte a femeii din mijloc. Cea din centru parea sa fie o frumoasa fata in anii adolescentei. Vazusem ca fiecare femeie care aparuse era foarte frumoasa, dar aceasta le depasea pe toate. Statura cu capetele plecate pentru o clipa, si muzica izbucni din nou. Muzica rasuna un moment, apoi incepu corul de voci. Ne ridicaram in picioare. In timp ce sunetele se revarsau, ni se parea ca vedeam mii de forme mistice miscindu-se in jur si cintind la unison; nu s-a auzit nici un refren trist, nici o cheie minora. Totul era o izbucnire vesela, libera, a muzicii care venea din suflet si ajungea pina in suflet, inaltindu-l mai sus si mai sus, pina cind am simtit ca pierdeam orice legatura cu pamintul.
Cind cintecul a incetat, cei 13 au mers spre locurile lor si s-au asezat. Privirile noastre erau atintite asupra figurii centrale a frumoasei doamne, inaintind spre masa noastra cu cite o doamna de fiecare parte. Se aseza in capul mesei noastre. De cum s-a asezat, farfuriile au fost stivuite in liniste la stinga ei. Luminile au sporit vag pentru o clipa, si in jurul fiecaruia dintre cei 37 era aceeasi lumina care ne tulburase atit, iar cel mai frumos cerc de lumina era chiar deasupra capului distinsilor nostri oaspeti. Eram singurii din acea adunare care eram foarte impresionati. Ceilalti pareau sa ia totul ca pe ceva firesc.
Dupa ce toti s-au asezat, linistea a fost pastrata un timp; apoi fiecare voce din sala a izbucnit intr-un cintec voios, liber, condus de cei 37 care aparusera. Cind acesta s-a terminat, doamna din capul mesei noastre s-a ridicat si si-a intins miinile. In ele aparu o mica franzela de piine, de vreo 2 toli in diametru, si lunga de vreo 14 toli. Atunci, fiecare din ceilalti 36 s-a ridicat, a venit in fata si a primit cite o astfel de franzela din miinile ei. Ei au trecut pe la toate mesele si au dat fiecaruia cite o bucata de piine. Doamna noastra a inconjurat masa si a dat fiecaruia o bucata din franzela ei. Dupa ce ne daduse fiecaruia bucata lui, ea spuse:
- Nu stiti ca inlauntrul vostru locuieste Christ, si in noi toti? Nu stiti ca trupul vostru e pur, perfect tinar, vesnic frumos, divin? Nu stiti ca Dumnezeu v-a creat exact dupa chipul si asemanarea Lui insusi, si v-a dat stapinire peste toate lucrurile? Voi, prin voi insiva, sunteti totdeauna Christ, perfectul fiu al lui Dumnezeu, singurul fiu nascut al lui Dumnezeu, in care Tatal-Mama isi gaseste bucuria. Sunteti puri, perfecti, sfinti, divini, una cu Dumnezeu, in intregime Dumnezeu, si fiecare copil are dreptul sa-si afirme aceasta filiatie, aceasta divinitate.
Cind tuturor li se daduse portia lor, ea s-a intors la locul ei, si franzela era de aceeasi lungime si marime ca atunci cind rupsese din ea prima bucata.
Dupa ce s-a incheiat aceasta ceremonie, au inceput sa soseasca alimentele. Veneau in mari vase acoperite. Aceste vase apareau pe masa in fata doamnei, ca aduse de miini nevazute. Ea lua capacele, le punea deoparte si incepea sa serveasca. Umplute, farfuriile erau trecute mai intii una doamnei din dreapta, apoi una doamnei din stinga, si ele le dadeau mai departe, pina cind toti au fost serviti cu generozitate.
Masa nu ajunsese prea departe, cind seful nostru o intreba pe doamna, care considera ea ca ar fi cel mai important atribut al lui Dumnezeu. Fara nici un moment de ezitare, ea raspunse:
- Iubirea.
Apoi continua spunind:
- Arborele Vietii este asezat in centrul Raiului lui Dumnezeu, in adincul sufletului vostru, iar fructul bogat, abundent, care creste si se desavirseste pina la deplina perfectiune, cel mai perfect si mai datator de viata, este Iubirea. Iubirea a fost definita de cei care percep adevarata ei natura, ca lucrul cel mai maret din lume. As putea adauga ca este cea mai mare forta vindecatoare din lume. Iubirea nu esueaza niciodata in a implini orice cerere a inimii omului. Principiul divin al Iubirii poate fi folosit pentru a elimina orice necaz, orice infirmitate, orice conditie suparatoare, si orice lipsa care chinuie omenirea. Cu corecta intelegere si utilizare a subtilei si nelimitatei influente a Iubirii, lumea poate fi vindecata de ranile ei, si dulcea mantie a compasiunii divine poate acoperi orice dizarmonie, orice ignoranta si orice greseala a omenirii.
Cu aripile intinse, Iubirea cauta punctele aride ale inimii omenesti, locurile irosite ale vietii si, cu o atingere ce pare magica, izbaveste omenirea si transforma lumea. Iubirea este Dumnezeu, etern, nelimitat, neschimbat, mergind in infinit, mai presus de orice viziune. Capatul il putem doar intrezari. Iubirea implineste legea prin ea insasi, isi desavirseste lucrarea perfecta si reveleaza Christul dinlauntrul sufletului omului. Iubirea cauta mereu o intrare prin care sa se poata revarsa in sufletul omului si sa curga in afara, ca tot ce este bun pentru el. Daca nu este perturbata de perversitatea si gindirea discordanta a omului, curentul etern, neschimbator, de Iubire Divina, curge vesnic mai departe ducind cu el in marele ocean universal al uitarii orice aparenta de dizarmonie sau uritenie care tulbura pacea omului. Iubirea e fructul perfect al Spiritului; ea se raspindeste inchizind ranile omenirii, conducind natiunile la o mai strinsa intelegere si aducind pace si prosperitate lumii. Ea este adevaratul puls al lumii, bataia de inima a Universului. Umanitatea trebuie sa se incarce cu acest curent de Iubire de la marea viata atotprezenta, daca va vrea sa faca lucrarile lui Isus.
Va apasa viata din greu? Aveti nevoie de curaj si tarie pentru a face fata problemelor cu care va confruntati? Sunteti bolnavi sau tematori? Daca da, ridicati-va inima si rugati-va celui care arata drumul. Iubirea indestructibila a lui Dumnezeu va imbratiseaza. Nu trebuie sa va temeti. Nu a spus El: Inainte sa ma cheme, Eu voi raspunde, si cind vor vorbi, Eu ii voi auzi? Apropiati-va cu curaj de acest tron de gratie, dar nu asa cum gindeati, cu o atitudine de implorare si umilinta, ci cu o rugaciune din credinta plina de intelegere, stiind ca ajutorul de care aveti nevoie este deja primit. Nu va indoiti niciodata; faceti mai mult - cereti. Reclamati dreptul vostru de nastere, de copii ai Dumnezeului viu, cum a facut Isus. Cunoasteti ca in Invizibil, Substanta Universala in care noi toti traim, ne miscam si avem fiinta noastra, se afla orice lucru bun si perfect pe care-l poate dori omul, asteptind sa fie adus, prin credinta, in forma vizibila sau manifestata.
Cititi in marea voastra Carte ceea ce spune Pavel despre Iubire, in 1-Corinteni, cap.13, folosind cuvintul Iubire in loc de mila, cum s-a incercat.
Uitati-va la Solomon, cind, in noaptea experientei sale, a permis naturii sale iubitoare sa se extinda pina la acel plan universal al constiintei, unde a cerut sa serveasca si nu sa traiasca pentru sine. Asta i-a adus o bogatie nemaipomenita, si pe linga asta au fost o viata si o glorie mai presus de puterea lui de a cere. El a recunoscut intelepciunea Iubirii, si Iubirea i-a adus o bogatie nelimitata. Argintul nu valora nimic in zilele lui Solomon. Chiar vasele de baut ale acestui puternic rege al Iubirii erau din aur curat.
A iubi inseamna a deschide depozitul nelimitat de comori aurite ale lui Dumnezeu. Daca iubim, nu ne putem opri sa dam, si a da inseamna a dobindi, iar Legea Iubirii e implinita. Atunci, daruind, facem sa opereze legea infailibila a masurii pentru masura. Fara nici un gind de a primi, este imposibil a se evita primirea, caci abundenta pe care ai daruit-o se intoarce la tine ca implinire a legii: Da si ti se va da, cu o masura buna, din belsug, din toate si chiar in plus, si oamenii va vor da pentru sufletul vostru. Caci cu aceeasi masura cu care veti masura, vi se va masura si voua.
Daca lucram in spiritul Iubirii, trebuie sa-l avem pe Dumnezeu prezent in constiinta. A fi una cu Viata, Iubirea si Intelepciunea, inseamna sa fii in legatura constienta cu ele. Sa-l contactezi constient pe Dumnezeu inseamna sa dispui de abundenta, asa cum asta-noapte am primit hrana din abundenta. Vedeti ca exista abundenta pentru toti; si ca nimeni nu duce lipsa in prezenta abundentei lui Dumnezeu. Acest gind de abundenta trebuie sa ridice mintea dincolo de barierele limitarilor. Ca sa concepem abundenta, trebuie sa abandonam toate gindurile legate de lucruri particulare. Acest concept este atit de larg, incit nu va permite gindul la detaliu. Pentru a-l mentine in minte, constiinta trebuie sa se avinte departe in Univers si sa trezeasca in sine bucuria libertatii perfecte. Aceasta libertate trebuie, totusi, sa nu fie luata ca un libertinaj, caci suntem responsabili pentru orice gind si orice fapta. Constiinta noastra nu poate ajunge la aceasta libertate intr-o clipita. Distrugerea ultimei urme de limitare poate fi implinita intr-o clipita, dar pregatirile pentru gloriosul eveniment vor fi fost facute inainte; pregatirile, in cel mai marunt detaliu, au fost implinite dinlauntru, asa cum fiecare petala a unei flori este desavirsita in detaliu inlauntrul bobocului. Cind desavirsirea este completa, bobocul isi deschide invelisul de sepale, si floarea iese splendida la lumina. Tot asa si omul trebuie sa sparga coaja ego-ului sau inainte de a iesi la lumina.
Legile lui Dumnezeu sunt neschimbatoare, aceleasi cum au fost totdeauna. Fiind imuabile, ele sunt binefacatoare, caci sunt bune. Cind traim in conformitate cu ele, devin adevarate pietre de fundatie pe care ne construim sanatatea, fericirea, pacea si echilibrul, succesul si realizarea. Daca umblam complet in Legea lui Dumnezeu, nici un rau nu ne poate atinge. Nu avem nevoie sa fim vindecati. Suntem, in fiecare particica, intregi.
Cit de bine intelegem ca in marea inima a omenirii este un profund dor de casa, care nu poate fi potolit cu altceva decit cu o constiinta clara sau o intelegere a lui Dumnezeu, Tatal nostru! Recunoastem aceasta foame dupa felul in care inimile pling dupa Dumnezeu. Sufletul omenesc nu tinjeste dupa nimic ca dupa a-L cunoaste pe Dumnezeu. Acela care are cunoasterea justa - a lui este viata eterna. Vedem oamenii trecind continuu de la un lucru la altul, sperind ca vor gasi multumire sau odihna in vreo realizare sau posesiune a ceva limitat, dorit in mod obisnuit. Ii vedem urmarind si dobindind aceste lucruri numai ca sa vada ca sunt tot nemultumiti. Dupa toane, unii vor case si paminturi; altii, mari averi; iar altii, mari studii. Suntem privilegiati sa stim ca omul are toate aceste lucruri inlauntrul sau. Isus, Marele Maestru, a incercat sa-i faca pe toti sa vada asta. Cum Il iubim! El straluceste atit de frumos, triumfator, datorita realizarilor sale! Ii iubim pe toti cei care au atins culmile sau nivelele inalte in constiinta, pe care le-a atins Isus. Nu ii iubim doar pentru operele lor, ci pentru ceea ce sunt ei cu adevarat.
Isus nu Si-a permis niciodata sa traiasca in exterior dupa iluminarea Sa. El Si-a mentinut permanent gindurile in partea centrala a fiintei Sale, care este Christ. In Isus, Christul sau Scinteia Centrala, care este Dumnezeu in noi toti, traind astazi in fiecare, a fost manifestat ca sa se arate guvernind perfect corpul material sau omul carnal. In felul acesta a implinit El toate marile Sale opere, si nu pentru ca El ar fi fost cumva diferit de voi. El nu avea o putere mai mare decit au astazi toti. El nu era nicicum Fiu al lui Dumnezeu, ca noi sa fim doar servitorii lui Dumnezeu. El a facut aceste lucruri deoarece aceeasi Scinteie Divina, pe care Tatal a sadit-o in orice copil nascut, a fost aprinsa intr-o flacara mai stralucitoare prin propriul Sau efort de a Se mentine in comuniune constienta cu Dumnezeu insusi, sursa a toata Viata, Iubirea si Puterea.
Isus a fost un om ca toti oamenii de azi. El a suferit, a fost ispitit si pus la incercare, asa cum si voi suferiti din cauza tentatiilor si incercarilor. Stim ca, in timpul sederii Sale pe pamint in corp vizibil, Isus petrecea zilnic ore intregi, singur cu Dumnezeu, si stim ca, in tineretea Lui, El a trecut prin tot ce am trecut si noi, si prin ceea ce treceti si voi astazi. Stim ca orice om trebuie sa depaseasca dorintele materialiste, carnale, indoielile si temerile, pina cind ajunge la constiinta perfecta sau recunoasterea Prezentei care locuieste inlauntru, acest Tatal din mine pe seama caruia punea Isus toate marile Sale opere. El a trebuit sa invete, asa cum si noi am avut de invatat, si asa cum si voi invatati astazi. A fost nevoit sa incerce iar si iar, cum faceti si voi. A fost obligat sa-si mentina pozitia, asa cum si voi sunteti siliti sa va mentineti pozitia, chiar cu pumnii inclestati si stringind din dinti, spunind Voi reusi, stiu ca Christ traieste in mine. Recunoastem ca Christul launtric a fost cel care a facut din Isus ceea ce a fost El si este si astazi, si ca aceleasi realizari sunt posibile pentru toti. Prin toate acestea n-am vrea deloc sa-L diminuam pe Isus, caci Il iubim cu o iubire de nespus. Stim ca El a trecut prin perfecta crucificare a ego-ului, pentru a-si putea conduce poporul spre Dumnezeu; ca sa le poata arata calea spre iesirea din pacat, boala si necazuri, pentru ca ei sa poata sa Il manifeste pe Tatal din ei; ca sa-i poata invata pe toti ca acelasi Tata traieste in toti si ii iubeste pe toti. Cel care urmeaza strins viata si invatatura lui Isus, nu ar putea decit sa-L iubeasca. El este fratele nostru mai mare, cel perfect.
Dar daca vindem dreptul nostru de intii nascut, daca incalcam sau dispretuim binefacatoarele legi ale lui Dumnezeu, si facind astfel, intoarcem spatele casei Tatalui, si ratacim printr-o tara indepartata, cum a facut fiul ratacitor, de cit folos ne este pacea si belsugul, abundenta de caldura si bucurie care se gasesc inlauntrul casei? Cind esti obosit de desertaciunile vietii, cind esti istovit si ti-e dor de casa, cu pasi sovaitori te poti intoarce acasa, in casa Tatalui. Acest lucru poate fi facut parcurgind drumul experientelor dureroase, sau renuntind bucuros la toate lucrurile materiale. Nu conteaza cum este dobindita intelegerea si cunoasterea, pe oricare cale vei inainta spre semnul chemarii tale inalte. Cu fiecare pas vei creste mai puternic si mai indraznet, pina cind nu vei mai sovai si nu te vei mai impiedica. Vei privi inlauntrul tau pentru iluminarea ta, apoi, in constiinta ta trezita, vei realiza ca acolo este casa ta. Este Divina Atotprezenta in care toti traim, ne miscam si avem fiinta. O respiram cu fiecare suflare. O traim cu fiecare bataie a inimii.
Nu va ginditi ca trebuie sa veniti la noi. Mergeti la voi acasa, in biserica voastra, casa voastra de rugaciune, singuri, oriunde alegeti. Isus, Marele Maestru al Iubirii, va poate ajuta; toti cei care au primit si primesc cele mai inalte invataturi va pot ajuta acolo unde sunteti acum si in orice clipa. Cit de limpede Il vedem pe Isus, si pe toti ceilalti; totdeauna gata sa-i ajute pe cei care Ii cheama. Trebuie doar sa faceti chemarea, si ei raspund inainte ca ea sa fi fost incheiata. Ei se afla si merg alaturi de voi in orice moment. Ceea ce trebuie sa faceti, este sa va inaltati constiinta astfel incit sa puteti intelege si cunoaste ca pasiti alaturi de ei; atunci nu veti sovai. Ei isi intind miinile si spun: Veniti la mine si Eu va voi da pace. Asta nu inseamna Veniti dupa ce muriti, ci inseamna Veniti acum, exact asa cum sunteti. Ridicati-va constiinta pina la constiinta noastra si acolo pastrati-o, si veti fi acolo unde suntem asta-noapte, deasupra tuturor limitarilor obisnuite, liberi pe deplin.
Pacea, sanatatea, iubirea, bucuria si prosperitatea sunt aici. Acestea sunt fructele spiritului, darurile lui Dumnezeu. Daca privim spre Dumnezeu, nici un necaz nu ne poate atinge, nici un rau nu se poate apropia. Daca privim numai la El, suntem vindecati de infirmitatile noastre in numele sublim al Legii, sau al lui Isus.
Dumnezeu este in sinul tau, copil al Infinitului, Spirit nemuritor. Nu exista nimic care sa te faca sa tremuri sau sa disperi, nimic care sa-ti provoace teama. Din sinul Tatalui ai venit; suflarea Dumnezeului Atotputernic te-a creat ca suflet viu. Inainte de Avraam, tu ai fost. Suntem acum Fii ai lui Dumnezeu, mostenitori uniti cu Christ. In voi este aceeasi putere care este in Isus. Este numita vesmintul Spiritului. Cu conceptia justa a acestor lucruri, se constata ca nu exista degenerare, boala, accident, moarte, nimic care sa-ti poata lua viata in vreun fel. Poti stringe acest vesmint atit de mult in jurul tau, incit nimic sa nu-l poata strabate, nimic sa nu te poata atinge. Toate influentele sau fortele distructive create vreodata de om pot fi indreptate asupra ta; totusi, vei iesi biruitor si nevatamat. Daca, totusi, forma exterioara ar fi distrusa, ea ar redeveni imediat spirituala, in aceeasi forma. Aceasta este o armura mai buna decit orice blindaj faurit vreodata de om, si il puteti folosi oricind, fara bani si gratuit. Va puteti prezenta asa cum sunteti, copiii lui Dumnezeu cel viu.
Isus a recunoscut asta, si El s-ar fi putut salva din experienta Calvarului. Daca ar fi dorit sa-Si foloseasca puterea, inamicii Sai nu L-ar fi putut atinge. El a vazut ca in corpul Sau avea loc o mare schimbare spirituala, si a inteles ca, daca ar fi implinit-o printre cei pe care ii cunostea si ii iubea, fara nici o schimbare exterioara, foarte multi nu ar fi recunoscut sensul spiritual, ci ar fi ramas credinciosi tot persoanei Sale. El stia ca avea puterea de a invinge moartea si dorea sa arate celor pe care ii iubea ca aveau aceeasi putere, asa ca a ales calea Calvarului, calea prin care ei o puteau vedea; si vazind, puteau crede. El a dorit sa arate si ca Isi perfectionase intr-atit corpul, incit chiar daca inamicii Sai I-ar fi luat viata (asa cum vedeau ei viata), I-ar fi pus corpul intr-un mormint si ar fi rostogolit o piatra mare deasupra (ultima limitare pe care o putea imagina omul), totusi El, adevaratul EU, putea sa dea piatra la o parte si sa-Si inalte corpul sau real sau spiritual deasupra tuturor limitarilor obisnuite.
Isus ar fi putut sa-Si ia corpul si sa dispara, dar El alesese sa arate ca, atunci cind corpul spiritual este dezvoltat, nici un accident sau conditie materiala nu-l poate distruge, nici macar daca altcineva ii lua viata.
Dupa Crucificare si Inaltare, corpul sau era atit de inalt dezvoltat spiritual, incit Isus a fost nevoit sa inalte constiinta celor din jurul Lui la un nivel la care erau capabili sa-L vada, asa cum noi suntem obligati sa inaltam constiinta la aproape toti din jurul nostru asta-seara. Cind femeile au venit la mormint in dimineata aceea si au gasit piatra data la o parte si giulgiul gol, tot nu L-au recunoscut pina cind El nu le-a inaltat constiinta la nivelul la care ele sa-L poata vedea. Apoi, mai tirziu, cind doi ucenici erau pe drumul spre Emaus, Isus li s-a alaturat si a vorbit cu ei, totusi ei nu L-au cunoscut pina cind El nu a impartit piinea cu ei. In acel moment, constiinta lor fusese inaltata la nivelul la care Il puteau vedea. La fel, cind El le-a aparut celorlalti, chiar daca mergea si vorbea cu ei, totusi nu L-au recunoscut deoarece constiinta lor nu functiona la nivelul la care ei L-ar fi putut vedea. In momentul in care constiinta lor s-a inaltat sau a functionat la acelasi nivel cu a Sa, ei L-au vazut. Atunci unii au perceput sensul spiritual al faptului. Ei au vazut profundul inteles ascuns sub toate acestea. Au stiut. Cu toate acestea, foarte multi nu au crezut in El pentru ca nu atinsesera inca un nivel in constiinta unde ar fi putut intelege sau percepe semnificatia spirituala subinteleasa.
Atunci valul misterului, aruncat de perceptia limitata a omului, a fost inlaturat. Si perdeaua din templu s-a sfisiat in doua, de sus pina jos. Fusese atinsa constiinta faptului ca moartea fusese depasita; si nu numai moartea, ci toate limitarile obisnuite facute de oameni puteau si aveau sa fie depasite, trecind mai presus de ele, sau ridicindu-se constiinta la nivelul la care nu mai pot fi vazute si, de aceea, nu exista. Daca aceasta constiinta este iubita si pretuita, ea va birui.
Aceasta a fost revelatia care i-a venit lui Iacob pe cind dormea pe piatra grea a materialismului. I s-a revelat ca ceea ce este mentinut in atentie, este adus in manifestare, si realizarea acestui lucru l-a eliberat din lanturile sale materiale. Asta l-a determinat sa puna bete vopsite in apa de baut a vacilor, facindu-le astfel sa nasca vitei baltati.
Putem sa ne exprimam atit de precis idealul in ceea ce este fara forma, ca el ia forma direct din ceea ce este neformat, si care apare invizibil pentru constiinta limitata. Apa de baut a vacilor reprezinta doar oglinda prin care imaginea pastrata in minte este reflectata spre suflet, partea cea mai intima a omului, si apoi este conceputa si manifestata. La fel este si cu prietenii reuniti aici asta-noapte; numai citiva dintre cei mai merituosi percep si continua, dezvolta si indeplinesc adevarata lucrare a lui Dumnezeu. Altii incep bine, dar curind asta le cere prea multa straduinta ca sa escaladeze primul zid al materialitatii. Ei gasesc ca e mult mai usor sa se lase in voia valurilor si renunta. Toti am trait in planul vizibil, limitat, pe acest Pamint. De fapt, niciodata nu am parasit Pamintul. Acum suntem invizibili doar pentru cei aflati in constiinta limitata. Pentru cei aflati pe un plan mai inalt al constiintei, suntem totdeauna vizibili.
Orice idee-germen sadita in suflet devine o conceptie si i se da forma-gind in minte, urmind sa fie experimentata in forma fizica. Ideile de perfectiune produc perfectiunea. Inversul este la fel de adevarat. Asa cum soarele si pamintul produc, cu aceeasi bunavointa, puternicul copac sau fragila floare cind sunt plantate semintele corespunzatoare, la fel Spiritul si Sufletul raspund omului, si ceea ce el doreste, sau ceea ce a cerut, crezind, el primeste.
Cei care au trecut din vizibil prin moarte se manifesta pe acelasi plan psihic ca atunci cind si-au parasit corpul, deci mintea muritoare functioneaza la nivelul psihic. Aceasta este cauza marelui regat psihic care se afla intre cel material, vizibil, si cel cu adevarat spiritual, si prin care trebuie sa-si croiasca drum toti cei ce aspira la nivelul cu adevarat spiritual, inainte de a percepe spiritualul. Pentru ca sa percepem spiritualul, trebuie sa strabatem prin psihic direct la Dumnezeu. Moartea elibereaza sufletul doar pina la planul psihic, si el se manifesta pe acelasi plan spiritual in care era atunci cind sufletul a fost eliberat din corp. Cel care trece dincolo astfel, nu a perceput faptul ca exista un singur Spirit, o singura Minte, un singur Corp, si ca totul s-a nascut din acest Unic, si trebuie sa se intoarca la el. Spiritul expulzat din acest Unul si daruit cu un corp perfect este o parte a Spiritului Unic, asa cum bratul nostru este o parte a intregului nostru corp; si niciodata nu este separat de el mai mult decit este orice membru al corpului nostru o parte separata, ci este una cu intreg corpul, si trebuie unit in mod armonios cu el, ca sa constituie intregul. Astfel, orice spirit sau exprimare trebuie sa fie unite armonios ca sa fie complete si perfecte.
"Toti vor fi adunati intr-un singur loc" inseamna ca vom fi constienti ca suntem o unica expresie a divinitatii, si toti din aceeasi sursa, Dumnezeu. Aceasta este ispasirea, stiind ca toti suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, exact ca El, o imagine prin care El Isi permite si poate sa exprime idealul pe care l-a conceput pentru noi.
Sa acceptam ca Dumnezeu sa-si exprime perfect, prin noi, cel mai inalt ideal pe care l-a conceput, este semnificatia pentru "Faca-Se Voia Ta, si nu a mea!". Nimeni nu se poate ridica deasupra gindurilor muritoare fara sa faca voia lui Dumnezeu, indiferent daca o face constient sau inconstient.
Aici discutia s-a intrerupt pentru o clipa si cineva din echipa noastra a intrebat despre Relativitatea Materiei. Doamna a continuat spunind:
- Cuvintul exact este Substanta, Relativitatea Substantei. Sa luam, deocamdata, cele 5 regnuri: mineral, vegetal, animal, uman si regnurile divine. Vom incepe cu cel mineral, cel mai de jos. Orice particula din regnul mineral exprima viata unica, viata lui Dumnezeu. Dezintegrarea sau diviziunea particulelor din mineral, combinate cu elemente de aer sau apa, a format solul, fiecare particula pastrind inca viata originara, viata lui Dumnezeu. Aceasta face loc pentru regnul vegetal, urmatoarea expresie, mai inalta, prin care se manifesta Dumnezeu. Apoi vegetalul, din care fiecare parte poate contine aceasta unica viata, a preluat o parte din aceasta viata de la mineral, a sporit-o si multiplicat-o, si o exprima cu un pas mai sus mergind spre regnul divin. Aceasta face loc regnului animal, urmatoarea expresie, mai inalta, a lui Dumnezeu. Apoi, regnul animal, din care fiecare parte contine viata unica, a preluat o parte din aceasta viata de la regnul vegetal, a sporit-o si multiplicat-o, si o exprima cu un pas mai sus, mergind spre regnul divin. Aceasta face loc regnului uman, urmatoarea expresie, mai inalta, a lui Dumnezeu. Apoi, regnul uman, din care fiecare parte contine viata unica, a preluat o parte din aceasta viata de la regnul animal si, exprimind-o cu un pas mai sus, da loc regnului divin, cea mai inalta exprimare umana. Cind omul a atins acest regn, el recunoaste ca toate s-au nascut din Unica Sursa, ca toate contin viata unica, viata lui Dumnezeu, si el dobindeste stapinire asupra tuturor lucrurilor. Dar nu va trebui sa ne oprim aici, caci totul se afla in evolutie. Cind el ajunge aici, va descoperi ca exista inca noi lumi de cucerit. Acum ajungem in punctul unde noi recunoastem ca orice spatiu sau dimensiune contine viata unica, viata lui Dumnezeu, ca totul este din aceeasi Unica Sursa si Substanta. Atunci toate substantele devin relative sau legate, nu-i asa?
Aici discutia s-a incheiat, cina s-a sfirsit si sala a fost golita de mese si scaune. A urmat o repriza de jocuri si veselie, inclusiv dans si cintec, pe muzica oferita de corul invizibil, si toti s-au bucurat de timpul petrecut impreuna. Seara s-a incheiat cu muzica si cintec; corul invizibil a devenit vizibil, a pasit printre cei adunati, si uneori plutea chiar deasupra capetelor lor. Finalul a fost o izbucnire de muzica, cintec si risete, la care au participat toti. Luate toate la un loc, a fost seara cea mai impresionanta la care am asistat vreodata.
Ni s-a spus ca daca am fi devenit linistiti, am fi putut auzi muzica oricind, dar ca numai in astfel de ocazii corul acompaniaza muzica. Am incercat asta de multe ori dupa aceea si am vazut ca puteam auzi muzica. Intotdeauna era discreta si incintator de dulce, dar niciodata nu avea tonul de vesela libertate al acelei seri, decit daca erau adunati mai multi Maestri. Ni s-a spus ca aceasta muzica este ceea ce fusese numit corul ingerilor. Ei o numesc simfonia sufletelor in armonie.
Am ramas in acest sat trei zile, si in acest timp i-am cunoscut pe multi dintre prietenii nostri. In seara celei de-a treia zile ne-au spus la revedere si, declarind ca ne vom intilni la resedinta noastra de iarna, disparura.
Volumul ICAPITOLUL XXIIIn dimineata urmatoare am parasit satul numai cu Emil si Jast, destinatia fiind satul pe care-l alesesem ca resedinta de iarna. Iarna, in aceasta regiune, este destul de aspra, si am fi vrut sa ne asiguram un adapost confortabil inainte sa dea frigul. Ca si cu alte ocazii, temerile noastre nu s-au dovedit intemeiate, caci am gasit locuinte confortabile, deja pregatite.
Drumul ne-a dus, din sat, peste platou, apoi in susul unui lung si intortocheat canion, pina la cumpana apelor, unde se afla al doilea sat fortificat care pazea platoul traversat. Peretii canionului erau verticali, de la 200 pina la 500 de picioare, si uniti cu muntii care se inaltau pina la 2000 de picioare deasupra coamei pe care poteca traversa cumpana de ape. Pe virful trecatorii, doua colturi mari de stinca strajuiau un spatiu de vreo 5 acri. Aceste doua stinci aveau, fiecare, cite 600 de picioare inaltime. Un zid inalt de 40 de picioare fusese construit de-a latul spatiului deschis, legind astfel cele doua stinci si formind o bariera eficace. Acest zid era lat de 60 de picioare la baza, si de 30 de picioare pe muchie, si era astfel construit, incit muchia forma un culoar pe care puteau fi rostogolite stinci uriase, apoi aruncate jos in exteriorul zidului, acolo unde solul cobora drept intr-o prapastie pe fundul careia trecea drumul spre cealalta parte a cumpenei de ape.
De-a lungul zidului, la intervale de cite 100 de picioare, erau amenajate jgheaburi, astfel incit pietrele sa aiba suficient loc ca sa ajunga la baza zidului inainte de a lovi pamintul. Cind ar fi izbit pamintul, s-ar fi rostogolit in jos pe panta, apoi in prapastie si ar fi cazut in canionul lung de vreo 4 mile inainte sa se opreasca, daca nu s-ar fi sfarimat in bucati din cauza izbiturilor. Toate acestea formau o aparare eficienta, caci canionul nu era mai larg de 50 de picioare, pe oricare portiune a celor 4 mile, si era destul de abrupt ca sa imprime o mare viteza stincilor ce se rostogoleau. Mai erau si doua locuri, de fiecare parte a canionului, unde stincile puteau fi desprinse si rostogolite jos. Aceste locuri erau legate, prin carari taiate in lungul muntelui, cu fiecare capat al zidului. Multe stinci, fiecare de cite 12 picioare in diametru, erau plasate pe muchia zidului, gata pentru orice eventualitate. Ni s-a spus ca nu fusese necesar sa fie folosite, caci doar un singur trib incercase odata sa patrunda nepoftit in sat, si fusese complet anihilat de stinci aruncate din cele patru puncte de pe zidurile canionului.
Primele stinci trimise in jos dizlocasera altele, pina cind o avalansa maturase valea, ducind cu ea tot ce intilnea. Ni s-a spus ca stincile de pe muchia zidului stateau acolo de peste doua mii de ani, caci nu fusese nici un razboi in regiune de atunci incoace.
Am constatat ca cele sase case care formau satul erau construite in zid, pe inaltimea a 3 nivele, cu acoperisurile la nivelul muchiei zidului. Accesul pe zid se facea astfel pe scari care conduceau, de la un etaj la altul, pe acoperisul fiecarei case. In zid, la al treilea nivel, fusesera lasate deschizaturi pentru ferestre. Acestea strajuiau canionul de dedesubt. Cararea putea fi vazuta de la aceste ferestre si de pe muchia zidului, cum serpuia in jurul peretelui muntos pe mile intregi.
Ne-am instalat comod pentru noapte la al treilea nivel al uneia din aceste case si, dupa o cina luata devreme, ne-am dus pe acoperis ca sa vedem apusul de soare. Eram acolo doar de citeva momente, cind un barbat, parind de vreo 50 de ani, veni pe acoperis urcind scarile. Dupa ce ne-a fost prezentat de catre Jast, el a luat parte la discutia noastra. Am aflat curind ca locuia in satul pe care-l alesesem ca resedinta de iarna, si se indrepta intr-acolo. Am presupus ca se deplasa la fel ca noi si l-am invitat sa se alature expeditiei noastre. Ne-a multumit si ne-a spus ca putea parcurge acea distanta mult mai rapid ca noi, ca se oprise in sat sa vada o ruda si ca avea sa ajunga acasa in seara aceea. Apoi, conversatia s-a referit la templul pe care il vizitasem cu Emil si Jast. Acest barbat vorbi linistit, spunind:
- V-am vazut sezind pe parapet in noaptea aceea.
Apoi a continuat povestind visul sau viziunea mea, exact asa cum se intimplase si cum am prezentat-o in aceasta carte. A fost o surpriza pentru mine si tovarasii mei, caci nu le povestisem intimplarea. Acest om era complet strain pentru noi, totusi relatase visul la fel de viu cum imi aparuse mie. Continua spunind:
- Vi s-a aratat ceea ce ni se arata si noua, ca omul se manifesta complet intreg doar atita timp cit realizeaza constient acest lucru si isi foloseste in mod corect puterea si stapinirea; dar in clipa in care, in sinele sau muritor, a conceput puteri duale, el a inceput sa vada dual, si-a folosit gresit aceasta putere, si a manifestat dualitatea; caci omul dispune de vointa libera si aduce in manifestare ceea ce ii retine atentia. Atunci rezulta diversitatea si marea separare, si asta s-a intimplat pe tot Pamintul. Dar se apropie o schimbare. Diversitatea aproape ca si-a atins limita, si omenirea recunoaste ca totul vine dintr-o unica Sursa. Recunoscind asta, oamenii se apropie tot mai mult intre ei. Omul incepe sa realizeze ca orice alt om este fratele sau, si nu inamicul sau. Cind omul va intelege asta pe deplin, el va vedea ca, asa cum toti au venit dintr-o unica Sursa, toti trebuie sa se intoarca la acea sursa, sau sa devina cu adevarat frati. Atunci el va fi in cer, si va recunoaste ca cerul inseamna pace launtrica si armonie create de om chiar aici pe pamint. El va intelege atunci ca isi faureste raiul sau iadul, dupa cum alege. Acest rai a fost conceput corect, dar a fost rau plasat ca fiind in spatiu. Omul va recunoaste ca Dumnezeu locuieste inlauntrul sau, si nu numai inlauntrul sau, ci in orice lucru din jurul lui, in orice piatra, copac, planta, floare, si in orice lucru creat; ca Dumnezeu este chiar si in aerul pe care il respira, in apa pe care o bea, in banii pe care ii cheltuieste; ca Dumnezeu este substanta tuturor lucrurilor. Cind el respira, il respira pe Dumnezeu si aerul, in aceeasi masura; cind isi imparte hrana cu altii, il imparte in aceeasi masura pe Dumnezeu.
Dorinta noastra nu este de a forma noi culte sau secte. Credem ca bisericile existente astazi sunt suficiente, si sunt centrele rationale din care oamenii pot fi ajutati in a-L realiza pe Dumnezeu, prin Christul din toti. Cei atasati bisericilor trebuie sa realizeze ca biserica nu reprezinta decit un lucru: Constiinta Christica din toata omenirea. Daca ei inteleg asta, unde mai poate exista diversitate, decit in conceptia mintii limitate a omului, si nu in biserica? Prin ce mai difera atunci o biserica sau o societate, de o alta? Gindul diversitatii, care exista astazi, se gaseste doar in mintea limitata a omului. Vedeti la ce a condus aceasta diversitate, la mari razboaie, ura adinca nascuta intre natiuni, familii si chiar indivizi, si toate din cauza ca o organizatie bisericeasca sau alta a considerat ca doctrina sau crezul ei este mai bun decit al alteia. Dar in realitate toate sunt acelasi lucru, caci toate conduc in acelasi loc. Nu este posibil ca fiecare sa aiba raiul ei; caci daca ar fi asa, atunci un individ care si-a incheiat misiunea particulara legata de o organizatie bisericeasca, si este gata sa-si primeasca recompensa, ar fi obligat sa-si petreaca restul existentei cautind, prin labirintul de raiuri, pe acela destinat lui. Organizatiile bisericesti si cei asociati cu ele se apropie cu fiecare zi, si va veni timpul cind vor fi uniti ca unul. Cind toti sunt ca unul, nu va mai fi nevoie de o organizatie.
Dar eroarea nu tine doar de organizatiile bisericesti. Putini oameni s-au trezit la intelegerea a ceea ce le rezerva viata cu adevarat. Vedem ca marea majoritate a oamenilor se lasa dusi de valurile vietii, nemultumiti, derutati, coplesiti sau nesiguri. Fiecare trebuie sa invete sa pretuiasca viata si sa inceapa sa exprime, din centrul propriei sale vieti, prin actiune consecventa si hotarita, darurile pe care Dumnezeu i le-a daruit. Fiecare trebuie sa-si dezvolte propria viata. Nu este posibil ca unul sa traiasca in locul altuia. Nimeni nu poate da expresie vietii tale in locul tau, si nimeni nu-ti poate spune cum trebuie sa-ti construiesti viata. Asa cum Tatal are viata in Sine, tot asa El a dat Fiului sa aiba viata in El. Sufletul nu poate realiza asta cind se lasa sa pluteasca in voia vietii, caci intregul scop al vietii i se reveleaza in privilegiul si oportunitatea de a exprima divinul Eu launtric. Scopul lui Dumnezeu pentru om este ca omul este si va fi dupa chipul si asemanarea Sa Divina. A exprima ceea ce Dumnezeu a conceput pentru el, ar trebui sa fie cel mai mare tel al omului in viata. Cind Isus era pe virful muntelui si ucenicii Sai au venit la El, vedeti ce cuvinte intelepte le-a spus. Constiinta Lui se trezise la aceasta intelegere si El devenise neclintit in inalta conceptie ca omul poate progresa pina la deplina putere numai atunci cind are un ideal adevarat, un scop adevarat in viata. O saminta poate incepe sa incolteasca numai atunci cind este ferm fixata in pamint. Puterea launtrica Divina poate aduce in manifestare o dorinta adevarata numai cind aceasta este fixata ferm in sufletul omului. Trebuie sa stim toti, ca si Isus, ca primul impuls spiritual spre exprimare este dorinta hotarita de a exprima.
Isus a spus: Fericiti cei saraci cu duhul, realizind ca orice limitare din viata care poate crea in individ o dorinta de a se inalta deasupra limitarii si de a se elibera de ea, este buna. El a inteles ca necesitatea este profetia indeplinirii. El vedea orice nevoie ca pe un ogor pregatit de semanat. Daca saminta este plantata, apoi ajutata sa creasca si sa rasara, ea va satisface nevoia. Nevoia sau dorinta, sunt neintelese in derularea vietii. Unii mari invatatori au spus ca ar trebui smulse din inima. Isus a spus: Vai celor ce sunt multumiti! Daca esti multumit, esti intr-un impas. Pentru a gasi viata deplina, trebuie sa cauti, in fiecare moment, sa exprimi viata pe deplin. Dorinta pentru asta este impulsul spre ea. Epuizat de a se tiri prin pulberea pamintului, omul tinjeste sa zboare, si acest dor il indeamna sa gaseasca manifestarea legii care ii va permite sa se ridice mai presus de aceasta limitare a lui. Gasind-o, va fi capabil sa mearga unde doreste, fara ideea de timp sau de distanta. S-a mai spus ca omul propune si Dumnezeu dispune. Adevarul este invers: caci Dumnezeu propune si omul dispune; daca omul este atit de puternic, el poate face tot ce face Dumnezeu. Nu poate face Fiul ceea ce a facut Tatal?
Faptul ca lucrurile exterioare nu reusesc sa ne satisfaca conduce sufletul spre cautarea puterii launtrice. Atunci individul poate descoperi acel EU SINT, poate cunoaste ca inlauntrul sau se afla toata puterea care satisface sufletul, ii implineste orice nevoie si dorinta. Aceasta cunoastere nu poate veni pina cind individul nu este impins de loviturile vietii sa caute acest plan interior al pacii si linistii. Cind el stie ca EU SINT este implinirea dorintei sale, dorinta este implinita. A cauta in afara Eului Divin pentru indeplinirea propriei dorinte, este o nebunie. Ca sa evolueze, Eul trebuie sa realizeze progresul.
Si atunci, ce mare realizare, ce trezire este cunoasterea lui EU SINT! Sa stii ca inlauntru este puterea, substanta si inteligenta din care toate lucrurile isi iau forma! Si a sti ca, in momentul in care s-a format o idee clara si adevarata a dorintei, puterea, inteligenta si substanta spiritului trebuie sa curga spre ea si s-o aduca in manifestare! Nu sunt acestea comorile din ceruri, pe care nu le zaream? Aici, in neformat, comori nelimitate se afla ascunse in noi insine. Cit de limpede e acest lucru pentru cel ce a gasit perla! Reflectati la "Cauta, inainte de toate, Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui (dreapta folosinta), si toate aceste lucruri iti vor fi adaugate". Motivul pentru care ele nu sunt adaugate este faptul ca ele sunt facute din insasi esenta spiritului. Constiinta trebuie sa descopere mai intii spiritul, inainte de a crea lucrul dorit.
Cel trezit percepe principiul creator inlauntrul sau; apoi il intelege, si intelegerea sa este sansa vietii sale. El are viziunea, sau devine constient de posibilitatile sale, de cele aflate inaintea lui. Cu cunoasterea faptului ca puterea creatoare este inlauntrul lui, el isi aminteste dorinta inimii sale; aceasta devine un ideal sau un model care ii da puterea si substanta pentru a-l implini. EU VAD este conceptia sufletului, este Pamintul Fagaduintei, visul devenit realitate, spre care sufletul poate privi plin de credinta. Desi poate sa nu fie stapinit in mod constient, el trebuie sa ia o forma vizibila, in masura in care este implinita legea. O sumedenie de experiente trebuie infruntate si depasite. Doar asta face sufletul sa merite recompensa. Intelegind viziunea ca Pamint al Fagaduintei, ideal care trebuie realizat sau sa devina real, sufletul vede acum numai binele, obiectul dorintei sale. Aici nu trebuie sa existe indoiala, oscilatii sau limitare, caci ar fi fatal. Trebuie sa credem in viziune si sa insistam asupra ei. Aceasta viziune este ideala si la fel de necesara ca si planurile si schitele unei cladiri. Trebuie sa credem in viziune, asa cum constructorul are incredere in planurile si schitele furnizate de arhitect. Orice altceva in afara de adevar trebuie inlaturat.
Toate marile suflete cred in viziunea lor. Orice lucru implinit a fost mai intii o viziune, o idee-germen plantata in suflet, apoi lasata sa se dezvolte si sa rasara. Aceste suflete nu se lasa influentate niciodata de neincrederea altora. Ei sunt gata sa se sacrifice pentru viziunea lor, cred ferm in ea, ii sunt fideli, si le este lor dupa credinta lor. Isus a ramas credincios si ferm stabilit in viziunea Sa. El si-a urmat fidel planul Sau, chiar si atunci cind cei mai dragi si mai apropiati Lui au fost neincrezatori si neloiali. Si a fost pentru El dupa credinta Sa. Si asa este pentru toti.
Cind individul porneste spre Tara Fagaduintei, tara intunericului trebuie abandonata, uitata. El trebuie sa paraseasca intunericul si sa porneasca spre lumina. Este imposibil sa mergi si sa stai pe loc in acelasi timp. Vechiul trebuie abandonat pentru a se adera la nou. El trebuie sa uite lucrurile pe care nu doreste sa si le aminteasca, si sa-si aminteasca numai lucrurile pe care doreste sa le pastreze. Una e la fel de esentiala ca si cealalta. Numai viziunea trebuie sa si-o aminteasca, daca o doreste implinita. El trebuie sa-si aminteasca, pastrind in minte, viziunea pe care doreste s-o reproduca. Trebuie sa uite, sa refuze sa-si aminteasca, ceea ce nu doreste sa reproduca. Orice idee, gind, cuvint sau fapta trebuie sa fie conforma cu viziunea pentru a o aduce la indeplinire. Aceasta este adevarata concentrare, concentrarea devotiunii, centrarea fortelor asupra esentialului. Asta inseamna sa iubesti idealul. Numai prin Iubire poate fi exprimat un ideal. Iubirea face ca idealul sa devina real.
Daca la inceput el esueaza, trebuie sa fie hotarit si sa insiste. Si aceasta este exercitarea vointei, chemarea increderii in sine, exprimarea credintei, dirijind puterea spre ideal. Idealul n-ar putea fi atins niciodata fara aceasta directionare constienta a puterii, aceasta exercitare a vointei; si totusi ar fi fatal pentru ideal daca vointa nu ar fi tot ideala. Vointa trebuie sa aiba aceeasi calitate ca si idealul pe care il slujeste. Daca vointa nu contine dorinta de a sluji, puterea pe care vointa doreste s-o directioneze nu poate fi eliberata din suflet. Vointa de a fi slujit intoarce curentul vietii impotriva sufletului. Vointa de a sluji mentine curentul vietii curgind prin suflet, si mentine sufletul in emisie radiala. Slujirea da un tel viziunii. Ea elibereaza Iubirea in viata. Cum poate fi exprimata Iubirea, decit curgind prin cel care exprima viata? Daca ea curge prin constiinta, intregul organism raspunde; ea face sa vibreze fiecare celula cu Iubirea pe care o exprima. Atunci trupul devine armonizat; sufletul devine iradiant; mintea devine iluminata; gindirea devine profunda, stralucitoare, vie, clara; vorbirea devine pozitiva, adevarata, constructiva; carnea este reinnoita, purificata si vitalizata; problemele sunt rezolvate si toate lucrurile isi dobindesc adevarata lor pozitie. EU SINT este exprimat prin Eu, si Eu-lui nu-i mai este ingaduit sa-l suprime pe EU SINT. Daca trupul nu ar fi supus spiritului, cum ar mai putea sa exprime spiritul? Mintea constienta trebuie sa caute si sa doreasca spiritul, ca sa invete puterea spiritului. In acest fel, individul recunoaste ca spiritul inseamna satisfacerea tuturor nevoilor. Nicicum nu i se poate da o exprimare mai inalta decit atunci cind este lasat sa satisfaca nevoile celorlalti. Curgerea spre ceilalti este cea care deschide tezaurul spiritului. Acel "Vreau sa slujesc" este cel care deschide nelimitata trezorerie a lui Dumnezeu pentru toti, si aduce sufletului realizarea sa.
Sufletul s-a intors spre casa Tatalui de indata ce a vrut sa slujeasca. Risipitorul care slujeste devine fiul sarbatorit; sarmanul care se hranea cu coji devine print al unei case regale, casa propriilor sale posibilitati. El cunoaste Iubirea lui Dumnezeu, si intelege, si ia in stapinire darul Tatalui sau. Numai un Fiu poate primi acest dar. Nici un servitor, nici un ticalos nu poate sa se bucure de mostenirea Fiului. Servitorul cauta permanent sa obtina, Fiul deja a mostenit tot ce are Tatal. Cind recunoastem ca apartinem casei Tatalui si ca suntem mostenitori a tot ce are Tatal, atunci putem incepe sa traim asa cum vrea Tatal ca noi sa traim. Iata ca acum suntem Fiii lui Dumnezeu. Constiinta Fiului cauzeaza implinirea; constiinta servitorului cauzeaza lipsa. Vom vedea ca orice dorinta a inimii este indeplinita de Tatal de indata ce indeplinim datoria Fiului in gindire, cuvint si fapta. Vom descoperi ca Fiii lui Dumnezeu sunt liberi.
Aici vorbitorul s-a oprit, ne-a urat noapte buna si, adaugind ca spera sa ne vada la resedinta de iarna, a plecat. Volumul ICAPITOLUL XXIIIAm parasit satul in dimineata urmatoare. Timp de 3 zile, poteca ne-a condus printr-un tinut muntos accidentat, atit de putin populat incit am fost obligati sa ne instalam corturile in fiecare noapte. De cum erau facute pregatirile pentru masa, aveam la indemina hrana din abundenta, gata sa fie impartita; si niciodata n-o consumam pe toata, mereu mai raminea un pic.
In seara celei de-a treia zile am ajuns la intrarea intr-o vale prin care urma sa mergem spre satul de destinatie. Din acest moment, drumul nostru a strabatut o zona fertila, bine populata. Alesesem acest sat ca resedinta noastra de iarna din cauza ca se afla chiar in inima regiunii pe care o vizitasem, si simtisem ca asta avea sa ne dea ocazia dorita de a intra zilnic in contact cu localnicii, pentru multa vreme. Foarte multe persoane, pe care le cunoscusem in diferitele locuri deja vizitate, locuiau in acest sat, si toti ne invitasera cordial sa-i vizitam. Simteam ca, raminind in acest sat peste iarna, urma sa avem multe ocazii de a observa mai indeaproape viata lor zilnica.
Am ajuns in acest sat la 20 noiembrie, si de acolo am facut mai multe excursii scurte, pina cind a cazut zapada si calatoriile au devenit dificile. Eram cazati in locuinte foarte confortabile, oamenii erau foarte amabili, si ne-am pregatit sa intram in viata satului. Toate usile ne erau larg deschise, si ni s-a spus ca zavoarele erau permanent nefolosite, caci ei ii considerau pe toti oamenii frati.
In aceasta perioada am fost invitati sa impartim locuinta cu una din cele mai deosebite femei ce locuia in sat, si pe care o cunoscusem inainte. Noi consideram ca eram deja instalati confortabil si ca nu era necesar sa o deranjam. Ea a insistat ca nu ar fi nici un deranj; asa ca ne-am mutat cu toate bagajele, si casa ei a fost casa noastra pentru tot restul sederii acolo. Nu voi uita niciodata prima intilnire cu ea. Era intr-un orasel de linga granita. Cind ne-a fost prezentata, nu-i dadeam nici o zi peste 18 ani, si toti o gaseam frumoasa. Ce surpriza a fost cind ni s-a spus ca avea peste 400 de ani, si ca era una dintre cele mai iubite invatatoare! Intreaga sa viata fusese traita in lucrarea spirituala. Cind am cunoscut-o, ne intilneam cu ea zilnic, timp de aproape doua saptamini, dar adevarata sa personalitate nu ni s-a dezvaluit pina cind nu am vazut-o la ea acasa. Locuind in casa ei si fiind zilnic in prezenta ei, am inteles imediat de ce oamenii o iubeau atit de mult. Era imposibil sa n-o respecti si sa n-o iubesti. Am locuit in casa acestei doamne si am mincat la masa ei de la sfirsitul lui decembrie pina in aprilie. Am avut toate conditiile sa observam viata ei de acasa si viata de familie a multora din sat, si am gasit ca viata lor este ideala. Cu cit ii vedeam mai mult pe toti acesti oameni, cu atit ii iubeam si-i respectam mai mult. Am avut multe ocazii de a verifica tot ceea ce ne spusesera despre virsta lor, dupa documente care nu puteau fi contrazise, fiind la fel de autentice ca si ale noastre.
Volumul ICAPITOLUL XXIVSe apropia sfirsitul lui decembrie, si anul urma sa se incheie. Observasem ca tot mai multe persoane se adunau pentru un eveniment solemn, la care participau numai Maestrii. In fiecare zi faceam cunostinta cu straini. Toti vorbeau engleza, si incepusem sa simtim ca faceam parte din viata satului. Intr-o zi ni s-a spus ca evenimentul avea sa aiba loc in ajunul Anului Nou, si ca eram invitati sa participam. Ni s-a mai spus ca, desi evenimentul nu era pentru intrusi, el nu era deloc o intilnire secreta, dupa cum nici una dintre intilnirile lor nu era secreta. Era o adunare a celor ce incepusera lucrarea spirituala, o luasera in serios si ajunsesera destul de departe ca sa realizeze ce doreau sa traiasca in viata; a celor ce acceptasera constiinta superioara si intelesesera ce insemna ea in vietile lor. Era numita de catre unii Sarbatoarea Trecerii (a Mielului Pascal). Aceste adunari se tineau de obicei, in aceasta perioada a anului, in locuri dinainte stabilite, si anul acesta fusese ales acest sat.
Dimineata zilei fixate pentru adunare a venit luminoasa si limpede, cu mercurul coborit bine sub zero. Ne-a gasit pe toti nerabdatori, caci simteam ca acea seara avea sa se adauge numeroaselor experiente interesante ale calatoriei. Am ajuns la locul fixat la ora 8 seara, si am gasit reunite vreo 200 de persoane. Sala era luminata in acelasi fel cu cea mentionata anterior si era foarte frumoasa. Ni s-a spus ca frumoasa doamna care, mai demult, fusese gazda noastra, avea sa faca oficiile. La citeva clipe dupa ce ne asezasem, ea a intrat in sala si toti ne-am minunat de tineretea si frumusetea ei. Purta o frumoasa roba alba, fara nici o incercare de a se face remarcata.
A pasit linistita pe mica scena si si-a inceput discursul:
- Ne-am adunat aici asta-seara cu dorinta de a patrunde intreaga semnificatie a trecerii de la o constiinta inferioara la una superioara, si le dorim bun venit acelora dintre voi care sunt gata pentru asta. La inceput ne-ati urmat condusi de interesul pentru lucrurile pe care le-ati vazut implinite de noi, la care va uitati initial cu veneratie si uimire, gindind ca erau miraculoase. Stim ca acum ati invatat sa le vedeti ca intimplari de fiecare zi ale unei vieti traite asa cum ar trebui, o viata cotidiana fireasca, pe care Dumnezeu ar vrea s-o traim mereu. Acum sunteti multumiti ca nu am facut nici o minune. Realizati adevaratul inteles spiritual a ceea ce faceti. Constiinta care functioneaza din adevaratul plan spiritual interpreteaza totdeauna toate formele in termenii idealului ascuns in ele; apoi este revelat marele inteles interior, si nu mai e nici un mister, si in consecinta nici o minune, nici un miracol. Aceasta trecere de la o constiinta inferioara la una superioara, inseamna de fapt a pune deoparte planul material, unde este doar discordie si dizarmonie, si a primi si accepta Constiinta Christica, in care totul este frumusete, armonie si perfectiune. Acesta este modul firesc de viata, viata pe care Dumnezeu intelege s-o traim, si cea atit de frumos exemplificata de Isus aici pe pamint. Cealalta este viata nefireasca, egoista, grea. Cind o realizam, este atit de usor, de natural sa traim precum Christ. Atunci intram in Constiinta Christica.
Am intins mesele. Aceasta e singura ocazie cind ne adunam pentru o sarbatoare. Nu e o sarbatoare asa cum ar gindi-o aceia cu o constiinta limitata. Este o celebrare a realizarii si implinirii, simbolizind trecerea de la constiinta limitata la Constiinta Christica, atit de putin inteleasa in lume astazi. Credem ca toti copiii lui Dumnezeu se vor aseza la o astfel de masa de sarbatoare intr-o zi, cu adevarata realizare a intelesului ei.
Ii vom avea cu noi asta-seara pe citiva dintre aceia care si-au perfectionat intr-atit trupurile, incit sunt capabili sa si le ia in toate Imparatiile Cerurilor, si acolo ei primesc cele mai inalte invataturi. Toti au trait o vreme aici in forma vizibila, apoi au trecut dincolo si si-au luat trupurile cu ei intr-un loc din constiinta unde nu sunt vizibili pentru ochii muritori; si noi trebuie sa ne ridicam constiinta la Constiinta Christica pentru a conversa cu ei. Dar aceia care si-au perfectionat trupul cit sa-l poata lua in aceasta Imparatie a Cerurilor, se pot intoarce la noi si pot pleca dupa dorinta. Ei pot sa vina si sa-i invete pe toti cei receptivi la invataturile lor, si pot aparea si disparea dupa dorinta. Acestia sunt cei care vin sa ne invete cind suntem gata sa primim invatatura, uneori intuitiv, alteori prin contact personal. Cinci dintre acestia vor fringe piinea cu noi asta-seara. Printre ei este o fiinta iubita de noi cu deosebire, caci este mama cuiva dintre noi si a locuit printre noi (s-a dovedit a fi vorba despre mama lui Emil). Acum ne vom aseza in jurul meselor.
Luminile s-au estompat o clipa si toti am stat intr-o tacere deplina, cu capetele inclinate. Apoi luminile au revenit, si 5 persoane erau in sala: 3 barbati si 2 femei. Toti erau imbracati in alb si radiau nespus de frumos, cu o aura blinda de lumina in jurul fiecaruia dintre ei. Au inaintat in liniste si fiecare a ocupat un loc liber in capatul fiecarei mese. Mama lui Emil a luat loc in capul mesei noastre, cu seful nostru in dreapta ei si cu Emil in stinga. Dupa ce s-au asezat cei 5, au inceput sa soseasca bucatele. Era o masa formata din vegetale, piine, fructe si nuci, dar foarte savuroasa. Discursurile care au urmat au fost mai ales invataturi pentru cei adunati cu acest prilej. Au fost date in limba tarii lor si au fost traduse de Jast. Nu voi include aceste discursuri, caci cea mai mare parte a lor a fost deja redata.
Mama lui Emil, ultima vorbitoare, folosea o engleza perfecta si vocea ei era limpede si hotarita. Iata cuvintele ei:
- Folosim zilnic forte de care omul cu conceptii limitate ride. Noi, care avem privilegiul de a le intelege si a le folosi, facem tot ce putem pentru ca oamenii sa inteleaga si sa recunoasca ceea ce tin in afara vietii lor, prin gindurile pe care le intretin, despre lucrurile perfecte care le stau la indemina, pregatite si asteptind ca ei sa le ia in stapinire. De indata ce aceste forte vor fi luate in stapinire sau insusite de om, ele vor fi mult mai reale si vii, decit acelea de care omul se agata cu atita disperare in conceptia limitata - se agata de ele pentru ca ele pot fi vazute, pipaite si minuite sau atinse prin simturile fizice limitate. Observati ca toate conditiile de confort din aceasta sala si din camerele pe care le locuiti, ca lumina si caldura, si chiar lucrurile pe care le-ati mincat, sunt create prin una din aceste forte. Puteti s-o numiti raza de lumina, sau cum veti dori. Noi o vedem ca o mare putere sau forta universala care, cind va fi contactata de om, va lucra pentru el mult mai eficient decit aburul, electricitatea, benzina sau carbunele; si totusi este una din cele mai mici forte sau puteri.
Aceasta forta nu numai ca va furniza toata puterea necesara omului, dar ii va furniza si caldura pentru toate nevoile sale, in orice moment si loc, fara a consuma nici un fel de combustibil. Aceasta forta e complet pasnica, si daca omul va ajunge la ea si o va folosi, ea va face sa dispara foarte mult zgomot si multa agitatie, care acum par inevitabile. Aceasta forta este chiar la indemina, oriunde in jurul vostru, asteptind ca omul s-o descopere si s-o foloseasca. Cind el o va gasi si o va folosi, va fi mult mai simpla decit aburul sau electricitatea. De indata ce omul va fi capabil de asta, el va vedea ca toate tipurile de putere si locomotie pe care le-a proiectat nu sunt decit paleative pe care le-a construit din propria sa conceptie limitata. El a crezut ca el insusi le-a dat nastere; si astfel a adus in forma doar ceea ce putea cuprinde cu simturile fizice. A realizat lucruri imperfecte; pe cind, daca omul ar intelege ca toate sunt ale lui Dumnezeu si ca de la Dumnezeu se exprima prin el, atunci toate lucrurile realizate ar fi perfecte. Omul, avind liberul-arbitru, a ales calea cea grea; si in loc sa realizeze filiatia sa cu Dumnezeu si sa foloseasca ceea ce are Dumnezeu, el va continua pe calea cea grea pina cind va fi obligat sa inteleaga ca trebuie sa existe, si intr-adevar exista, o cale mai buna. Va recunoaste atunci ca singura cale este calea lui Dumnezeu. Atunci el va exprima perfectiunea pe care Dumnezeu, chiar acum, il vede exprimind-o.
Nu intelegeti ca trebuie sa fiti centrati in Tatal dinlauntrul vostru, luind tot binele vostru de la El, si ca orice forta a naturii voastre este de a opera din Eul Divin? La inceputul oricarei exprimari este Dumnezeu, Tatal dinlauntru; altfel, Dumnezeu nu ar putea fi exprimat sau adus in manifestare.
Aici, cineva din echipa noastra intreba ce putere sau forta au gindurile si cuvintele noastre in viata. Ea si-a intins mina si, de indata, un mic obiect se afla in palma ei. Spuse:
- Dati-mi voie sa las sa cada aceasta pietricica in acest vas cu apa. Vedeti ca undele provocate de venirea pietrei in contact cu apa radiaza din acest punct in cercuri tot mai mari, pina cind ating peretele vasului, sau marginea exterioara a apei; unde, pentru ochi, ele par sa isi piarda forta si sa se opreasca. Iata ce se intimpla in realitate: de indata ce undele au atins marginile apei, ele pornesc inapoi spre locul unde piatra a intrat in apa; si nu se opresc pina nu ajung in acel punct. Aceasta reprezinta exact fiecare gind sau cuvint pe care il gindim sau il rostim. Gindul sau cuvintul pune in miscare anumite vibratii care sunt emise si se propaga in cercuri tot mai largi, pina cind inconjoara Universul. Apoi ele se intorc asa cum au fost trimise la cel care le-a emis. Orice gind sau cuvint, gindit sau rostit, fie el bun sau rau, se intoarce la noi, la fel de sigur cum l-am emis. Aceasta intoarcere este Ziua Judecatii, de care vi se vorbeste in Biblie. De aceea, fiecare zi va fi o zi a judecatii. Judecata va fi buna sau rea, dupa cum cuvintul sau gindul emis este bun sau rau. Orice idee (gind sau cuvint) devine o saminta; aceasta idee-saminta este emisa, plantata in suflet (pastrata in minte), devine mai tirziu o conceptie pentru a fi manifestata sau exprimata in forma fizica. Gindurile sau ideile de perfectiune aduc in manifestare perfectiunea; gindurile sau ideile de imperfectiune aduc in manifestare imperfectiunea.
Soarele si pamintul, impreuna, vor produce cu aceeasi bunavointa puternicul banyan sau cea mai mica floare, daca saminta este plantata. In felul acesta, Sufletul si Spiritul raspund chemarii omului; si ceea ce cere prin cuvint sau gind, el primeste. Singurul lucru care l-a despartit pe om de ceruri este un val de gindire materiala pe care el l-a creat in jurul cerurilor; si asta a dat nastere la tot misterul care inconjoara toate lucrurile divine. Acest val de mister este, treptat, inlaturat, si se descopera ca nu exista nici un mister. Cei care au infiintat diferitele organizatii religioase au gasit potrivit sa inconjoare lucrurile lui Dumnezeu cu mister, gindind sa obtina o stapinire mai sigura asupra oamenilor. Dar toti descopera acum ca lucrurile profunde ale lui Dumnezeu sunt lucrurile reale, simple, ale vietii. Altfel ce rost ar avea? Toti percep ca biserica nu simbolizeaza altceva decit Constiinta Christica in om, centrul divin al omenirii. Ei percep idealul, in loc sa slujeasca idolul construit de gindul limitat. Priviti marele numar de organizatii heterodoxe care apar peste tot. Desi larg diversificate acum, ele sunt fortate sa tinda spre Unul. Oare acest unic lucru nu se manifesta el ca sa aduca bisericile la adevarata intelegere?
Noi ne-am perfectionat intr-atit corpurile, incit suntem capabili sa le luam acolo unde avem privilegiul de a vedea si a fi in ceea ce se cheama Imparatia Cerurilor. Aceasta imparatie e cunoscuta de multi ca fiind Al Saptelea Cer. Este considerata misterul misterelor. Si aici omul, in gindirea lui limitata, a gresit. Nu exista mister; doar ca am atins un loc in constiinta, unde suntem capabili sa primim cele mai inalte invataturi, locul unde este Isus astazi. Este un nivel al constiintei la care recunoastem ca, inlaturind conceptia muritoare, suntem capabili sa primim nemurirea; la care stim ca omul este nemuritor, lipsit de pacat, divin, neschimbator, etern, exact asa cum este Dumnezeu si cum il vede Dumnezeu pe om. Un loc unde cunoastem adevarata semnificatie a Transfigurarii; unde suntem capabili sa comunicam cu Dumnezeu si sa-L vedem in fata. Un loc unde stim ca oricine poate sa vina, sa primeasca si sa fie exact ca si noi. Stim ca, in scurt timp, constiinta tuturor se va ridica la un nivel unde vom putea vorbi cu ei fata-n fata si ne vom putea privi in ochi, disparitia noastra din ochii lor fiind doar ridicarea constiintei noastre deasupra celei obisnuite, si astfel devenim invizibili numai pentru cei cu o constiinta limitata.
Trebuie sa amintim despre trei evenimente. Unul care s-a petrecut cu mult timp in urma, acela care reprezinta pentru voi nasterea Constiintei Christice in om, nasterea Pruncului Isus. Apoi, unul pe care il vedem venind atunci cind marea voastra natiune va accepta si va realiza Constiinta Christica. Apoi am vrea sa ajungem la al treilea si ultimul, cea mai mare din toate splendorile, a doua si ultima venire a lui Christ, cind toti vor cunoaste si vor accepta Christul launtric, si vor trai si evolua in aceasta constiinta, crescind precum crinii. Aceasta este Mintuirea.
De cum a terminat ea, corul invizibil a inceput sa cinte. Camera a fost inundata de muzica, care s-a sfirsit cu un imn solemn. Apoi a fost liniste pentru citeva momente, si corul a izbucnit iarasi, intr-o vesela dezlantuire muzicala, fiecare masura incheindu-se cu un bang ca un sunet al unui clopot mare. Asta a continuat pina a sunat de 12 ori, si brusc am realizat ca era ora 12 si ca sosise Anul Nou.
Asa s-a incheiat primul nostru an petrecut cu acesti oameni minunati.
Volumul IADDENDAPublicind aceste note ale experientelor cu Maestrii, vreau sa subliniez credinta mea personala in puterile acestor Maestri si in demonstratia, facuta de ei, a marii Legi - o lege care trebuie sa aduca un mesaj profund intregii rase umane. Ei au dovedit in mod concludent ca exista o lege care transcende moartea, si ca intreaga omenire, in evolutia sa, se misca incet inainte spre intelegerea si folosirea ei. Maestrii spun ca aceasta lege va fi adusa la lumina in America, va fi data lumii, si atunci toti vor putea cunoaste calea spre Viata Eterna. Aceasta, declara ei, este dezvoltarea Erei Noi.
Nici una din manifestarile la care ne-am referit in aceste note nu a fost vreo materializare de banala sedinta de spiritism - departe de asta. A fost metoda mai inalta de a face corpul vizibil si invizibil la dorinta - o glorificare si spiritualizare a carnii. Exista o Lege Divina, si oamenii o vor mosteni curind, vor deveni iluminati, si isi vor folosi corpul cu intelegere, in deplina Maiestrie.
Nu exista indoiala, acesti oameni au purtat Lumina prin vremuri si dovedesc, prin viata si lucrarea lor zilnica, ca aceasta Lumina exista asa cum a existat si cu mii de ani in urma.