Doresc sa fac multa reclama unei fiinte de lumina numita Anastasia care locuieste intr-o padure de cedri din Siberia. Doamna Melfior ne-a spus ca este unul dintre cei mai mari initiati ai Terei. Despre acest mare avatar al Pamantului a scris omul de afaceri Vladimir Megre mai multe carti extraordinar de interesante scoase la editura Dianusa. Cartile se numesc: "Anastasia"; "Cedrii sunatori ai Rusiei"; "Spatiul de iubire"; "Cratia". Comenzi de carti se pot face direct de pe adresa site-ului editurii: http://www.editura-dianusa.com/ . Sau de la domnul din Pitesti Doru Protopopescu la nr. de telefon 0724/546385 si 0741/168553. Din aceeasi sursa puteti comanda si pandantive din cedru (pentru energizare) si seminte si uleuri din cedru.Mai jos am postat un fragment din cartea "Cedrul sunator" care se gaseste pe site-ul : http://64.233.183.104/search?q=cache:EqPNIqg8fkEJ:www.anastasia-de.eu/buecher/pdf/RO-Anastasia01.pdf+anastasia+siberia&hl=ro&ct=clnk&cd=8&gl=ro&lr=lang_ro
Cedrul Sunător
În primăvara anului 1994 am închiriat trei nave fluviale cu
care am făcut o expediŃie de patru luni, de-a lungul fluviului
Obi; de la Novosibirsk până la Salehard si înapoi. Scopul
acestei expediŃii era de a stabili raporturi economice cu
regiunile din nordul extrem al Siberiei.
ExpediŃia se numea Caravana Negustorilor. Cea mai
mare dintre nave - nava de pasageri - Patrice Lumumba
(compania de transporturi fluviale a Siberiei occidentale
boteza navele sale cu nume interesante, ca: Maria Ulianova,
Patrice Lumumba, Mikhail Kalinin, ca si cum alte personaje
mai relevante pentru Siberia nu s-ar mai fi găsit), fu
destinată instalării cartierului-general al caravanei,
expoziŃiilor de mărfuri ale negustorilor Siberiei si
magazinului.
Caravana ar fi trebuit să înainteze spre nord, pe o distanŃă
de trei mii cincisute de kilometri, atingând astfel atât
centrele populate majore ca Tomsk, Nijnievartovsk, Surgut,
Hanty-Mansijsk, Salehard, cât si altele mai mici, unde se
putea ajunge cu mărfurile doar în scurta perioadă în care
fluviul era navigabil.
Ziua vasele caravanei ancorau în apropierea localităŃilor.
Noi târguiam si duceam tratative destinate a instaura în zonă
legături economice permanente. De obicei ne deplasam
noaptea. Când condiŃiile meteo împiedicau înaintarea pe
fluviu, nava cartier-general ancora în apropierea unuia dintre
centrele locuite si acolo organizam o seară de distracŃii
pentru tineretul locului. În aceste locuri, în ultimul timp,
astfel de evenimente erau o raritate întrucât cluburile si
casele de cultură deveniseră impracticabile si inutile.6
IniŃiativele culturale lipseau cu desăvârsire.
Câteodată zile întregi pe traseul nostru nu se întrezărea nici
măcar un sătuc cât de mic. Cât cuprindeai cu privirea, doar
taiga de o parte si de alta a apei. În acele zone, fluviul
reprezenta singurul mijloc de comunicaŃie de-a lungul a zeci
de kilometri. Pe atunci încă nu stiam că la unul din acesti
kilometri mă astepta o întâlnire care avea să-mi schimbe
viaŃa pentru totdeauna…
Într-o zi, în timp ce ne întorceam deja spre Novosibirsk,
mă pregăteam să ancorez nava principală în apropierea unui
sătuc în care se zăreau doar câteva mici căsuŃe din lemn,
departe la câŃiva zeci de kilometri de cel mai apropiat oras
mai semnificativ. Am hotărât să rămânem doar pentru trei
ore, timp în care echipajul să coboare la mal. În acelasi timp
era permis localnicilor să cumpere de la negustorii nostri,
mărfuri si alimente. Noi, de asemeni, profitarăm de ocazie,
să achiziŃionăm de la acestia, ierburi sălbatice de taiga si
peste la preŃuri avantajoase. Fiind considerat seful expediŃiei,
în acest răstimp, se apropiară de mine doi bătrânei care-mi
făcură o propunere, după părerea mea, bizară. Unul dintre
acestia era mai bătrân decât celălalt. Cel mai tânăr mi se
adresă în timp ce celălalt, cu barba albă si lungă, rămase în
tăcere. Cel mai tânăr încercă să mă convingă să-i încredinŃez
cincizeci de oameni din echipaj (saiezeci si cinci erau de
toŃi), pe care să-i conducă personal în adâncul pădurii, la
douăzeci si cinci de kilometri de la navă. Acolo aveau să taie
un cedru sunător. Un cedru care, după spusele lui, atingea o
înălŃime de patruzeci de metri. Propunea ca acest copac să
fie tăiat în bucăŃi care să poată fi transportate pe vas în
braŃe. Zicea că trebuia neapărat, să cărăm totul. Fiecare
bucată, zicea el, să fie tăiată în bucăŃi mai mărunte, câte una
să o ia fiecare membru al echipajului, iar restul să fie
împărŃite persoanelor apropiate, membrilor familiilor si
tuturor celor care si le doreau. Mosul spunea că acest cedru
era neobisnuit. Trebuia purtată o bucăŃică de lemn din acest
copac agăŃată la gât cu un snur. Cine si-o va agăŃa la gât, va7
trebui să stea desculŃ în iarbă, apăsându-si cu palma stângă
bucăŃica de lemn de cedru pe pieptul gol. După un minut, el
va simŃi o căldură plăcută, emanată de cedru, după care tot
corpul îi va fi străbătut de o discretă vibraŃie. Din când în
când, dacă se făcea simŃită nevoia, trebuia lustruită cu
vârfurile degetelor acea parte a bucăŃii de cedru, care nu era
în contact cu pieptul, cu degetul mare făcându-se presiune pe
partea opusă. Cu multă convingere, mosul afirmă că
persoana care era în posesia acestei mici bucăŃi de cedru,
doar după trei luni, ar fi simŃit o considerabilă îmbunătăŃire a
stării generale a sănătăŃii si s-ar fi lecuit de multe boli.
- Până si de SIDA ? - întrebai eu, povestindu-i pe scurt,
ceea ce citisem în presă despre această boală.
Răspunse convins :
- De orice boală.
Dar după el, ăsta era doar un mic exemplu nesemnificativ.
Mai important era, că cel care era în posesia acestei bucăŃi
de cedru, devenea mai bun, mai norocos si mai talentat.
Stiam câte ceva despre calităŃile cedrului nostru siberian,
dar că putea influenŃa până si sentimentele si capacităŃile
umane… - acest lucru, atunci, mi se păru de-a dreptul
neverosimil.
Gândii: < Poate că bătrânii asteaptă bani în schimbul acestui
cedru neobisnuit, cum îl numesc ei > si mă apucai să le
explic că în lumea largă, femeile, ca să fie plăcute, se
împodobesc cu bijuterii din aur si argint si că pe o bucată de
lemn oarecare nu ar fi cheltuit nici o leŃcaie, drept ca atare
nici eu nu aveam intenŃie să scot nici un ban din buzunar.
- Le poartă pentru că nu stiu - continuă bătrânul. Aurul
este sărăcăcios în comparaŃie cu o bucată de acest cedru;
oricum bani, nouă nu ne trebuie; vă putem da chiar si bureŃi
uscaŃi si tot nu avem nevoie de nimic în schimb…
Nu am continuat să-l mai contrazic din respect pentru
vârsta lui venerabilă si i-am spus:
- Bine, poate că cineva o să poarte o bucată din cedrul
vostru… O s-o poarte doar dacă un mare mester sculptor se8
va apuca să creeze din lemnul de cedru ceva neasemuit de
frumos…
La care, bătrânul răspunse:
- Se poate ciopli, dar mai bine să fie lustruită. Cu mult mai
bine dacă omul însusi o va slefui cu propriile degete, când
sufletul lui o va cere; atunci cedrul va fi frumos si pe
dinăuntru.
Imediat ce spuse astea, îsi descheie la iuŃeală haina
ponosită si cămasa, dezgolindu-si pieptul, lăsând să se vadă
ceea ce avea atârnat la gât. Întrezării un mic disc din lemn,
puŃin ovalizat si convex. Culoarea lui cuprindea o întreagă
gamă de nuanŃe de rosu: roscat, roz, violet, etc. Toate aceste
culori formau un desen ciudat, fibrele lemnului părând mici
torente.
Eu sunt un profan în ale artei, cu toate că am avut deseori
ocazia de a vizita diferite expoziŃii. Marile opere,
recunoscute în întreaga lume, nu mi-au suscitat niciodată
emoŃii deosebite, dar ceea ce mi se înfăŃisa dinaintea ochilor,
trezi în mine senzaŃii mai puternice decât acelea avute
vizitând Galeria Tretiakov. Îl întrebai pe bătrânul din faŃa
mea:
- De câŃi ani lustruiŃi bucăŃica dumneavoastră de cedru?
- Nouăzeci si trei - răspunse el.
- Da’ câŃi ani aveŃi?
- O sută nouăsprezece.
Nu-l crezui; părea de saptezeci si cinci.
NeînŃelegând dubiile mele sau nedându-le importanŃă,
mosul puŃin agitat, insistă să mă convingă că acea bucată de
cedru, chiar purtată de alŃii, dar lustruită doar de o singură
persoană, ar fi devenit mai frumoasă doar după trei ani… din
ce în ce mai frumoasă, mai ales purtată de o femeie. Din
corpul ei ar fi fost emanate arome neasemuite, incomparabile
cu vreun parfum artificial, vreodată inventat de om.
De la mos, într-adevăr, se simŃea un miros foarte plăcut.
Eu îl simŃii în ciuda faptului că fumez si, ca la toŃi fumătorii,
mirosul meu era deja afectat.9
Si încă o ciudăŃenie: remarcai în vorbirea acestuia,
intonaŃii, moduri de exprimare si idei deloc specifice
locuitorilor îndepărtatului Nord. Câteva din acestea îmi revin
atât de clar în memorie, încât mi-amintesc până si tonul cu
care fură pronunŃate.
Bătrânelul spuse:
- Dumnezeu a creat cedrul pentru a aduna în el energia
Cosmosului… Omul, care este sub efectul iubirii, emite o
radiaŃie luminoasă. Într-o fracŃiune de secundă radiaŃia
reflectată de planetele care stau deasupra oamenilor, se
întoarce pe Pământ si dăruieste viaŃă tuturor vieŃuitoarelor.
Soarele este una din planetele care reflectă doar o parte
din spectrul acestei emanaŃii…
De la om se răspândeste în Cosmos doar o radiaŃie
luminoasă, iar din Cosmos se întoarce pe Pământ doar o
radiaŃie binefăcătoare. Omul care este stăpânit de sentimente
rele emite o radiaŃie întunecată. Aceasta nu se poate înălŃa
spre cer, asadar se revarsă în adâncul Pământului. Reflectată
de subsol se întoarce la suprafaŃă sub formă de erupŃii
vulcanice, cutremure si războaie.
Efectul cel mai semnificativ al reflecŃiei acestei raze negre
este că acŃionează asupra câmpului luminos al omului,
amplificând nemijlocit sentimentele malefice pe care le
generează...
Cedrul trăieste cincisute cincizeci de ani. Cu milioanele
sale de frunze aciculare, zi si noapte, capturează si
înmagazinează în el energia luminoasă - întregul ei spectru.
În decursul întregii vieŃi a cedrului, pe deasupra lui trec toate
corpurile care reflectă energia luminoasă.
Până si cea mai mică bucăŃică de lemn de cedru
înmagazinează în ea mai multă energie binefăcătoare omului
decât toate instalaŃiile artificiale de pe Pământ, puse la un
loc.
Cedrul absoarbe energia proiectată prin Cosmos de om, o
conservă si la nevoie o restituie. O dăruieste când lipseste în
Univers; prin urmare în om si în tot ce trăieste si creste pe10
Pământ. Se întâlnesc, însă foarte rar, si cedri care adună dar
nu restituie energia acumulată.
După cincisute de ani de viaŃă încep a suna. Vorbesc cu
sunetul lor imperceptibil, produc un semn, până când
oamenii îi descoperă si-i taie pentru a folosi energia
acumulată de pe Pământ. Asta cere cedrul cu sunetul său
delicat… Continuă s-o ceară timp de trei ani… Dacă nu vine
în contact cu nici o fiinŃă umană după acesti trei ani,
găsindu-se în imposibilitatea de a trimite spre Cosmos ceea
ce a adunat, pierde capacitatea de a dărui direct oamenilor
această energie. În acel moment începe să ardă energia
dinăuntru lui. Acest dureros proces de combustie si agonie
se prelungeste de-a lungul a douăzeci si sapte de ani…Nu de
mult am descoperit acest cedru. Am dedus că sună de doi
ani. Emite un sunet slab... foarte slab. Poate că încearcă să
prelungească, pe cât îi stă în putinŃă, cererea lui, dar îi mai
rămâne doar un singur an. Trebuie neapărat tăiat si răspândit
printre oameni.
Bătrânelul îmi vorbi asa pentru mult timp, iar eu, nu stiu
de ce, am rămas acolo să-l ascult. Vocea acelui ciudat om al
Siberiei, răsuna cu o asa de linistitoare convingere, cu
emoŃie… iar când era agitat îsi lustruia grăbit bucăŃica sa de
cedru ca si cum ar fi cântat cu măiestrie dintr-un instrument
muzical.
***
Pe malul apei adia un vântisor rece de toamnă. Vântul, din
când în când, răvăsea părul sur de pe capetele descoperite ale
mosnegeilor, însă cămasa si haina interlocutorului meu
rămaseră descheiate. Continua să-si lustruiască, cu vârfurile
degetelor, bucata de cedru care-i atârna pe pieptul gol în
bătaia vântului, străduindu-se să-mi dezvăluie marea
importanŃă a acestor lucruri…
De pe vas coborî Ludmila Petrovna, una din
colaboratoarele mele. Îmi zise că pe vapor erau toŃi pregătiŃi11
de plecare si asteptau doar ca eu să termin discuŃia. Eu, iute,
îmi luai rămas bun de la bătrâni si sării pe pasarela
vaporului. Nu puteam să dau curs cererii celor doi din două
motive: să reŃin nava la mal pentru alte trei zile însemna să
provoc enorme pierderi expediŃiei, iar tot ce-mi povesti
mosul atunci, pusei pe seama excesivei sale superstiŃii.
***
A doua zi observai, în timpul unei reuniuni de lucru, că la
gâtul Ludmilei atârna o bucăŃică de cedru. Mai târziu îmi
povesti că, în timp ce eu urcam pe vas, ea s-a mai reŃinut
puŃin la mal. Observase că bătrânelul cu care vorbisem eu, în
momentul în care m-am îndepărtat, a aruncat o privire
buimăcită, mai întâi mie apoi tovarăsului său, rostind aceste
cuvinte:
- Cum asa? De ce nu si-a dat seama? Nu stiu deloc să
vorbesc limba lor… Nu am reusit să-l conving! Nu am putut
face nimic!... nu am reusit! De ce, tată? Spune-mi!
Celălalt îsi puse mâna pe umărul fiului si-i vorbi:
- Nu ai fost convingător, fiule. Nu si-au dat seama.
- Urcând pe punte - continuă Ludmila Petrovna - dintr-o
miscare, mosul care vorbise cu tine, făcu un salt, mă apucă
de mână si mă trase spre el în iarbă.
Scoase la iuŃeală din buzunar, o bucăŃică de lemn agăŃată
de o aŃă si mi-o legă la gât, apăsându-mi-o pe piept cu palma
sa lipită de mâna mea. Am simŃit o usoară furnicătură care
îmi străbătu tot corpul… Toate astea s-au derulat atât de
repede încât nu am avut timp să reacŃionez si nici să vorbesc.
În timp ce urcam la bord, el, în urma mea, strigă: < Drum
buuun! Să fiŃi fericiŃi. Vă rog să vă întoarceŃi la anu’! Să vă
meargă toate bine, oameni. O să vă asteptăm! Drum buuun! >
Nava porni din loc si eu vedeam bătrânelul care continua
să agite braŃele în semn de rămas bun, apoi se aseză jos.
Priveam prin binoclu; bătrânelul care-Ńi vorbise si care, apoi,12
mi-a dat această bucăŃică de cedru, se aseză pe iarbă… iar
umerii îi tresăltau. Celălalt, mai bătrân, cu barba lungă,
aplecat asupra lui, îl mângâia pe crestet…
***
Prins în tumultul activităŃilor comerciale, calculelor si
banchetelor de încheiere de expediŃie, am încetat să mă mai
gândesc la cei doi ciudaŃi bătrâni siberieni.
La întoarcerea de pe vas, la Novosibirsk, simŃii unele
dureri acute. Diagnosticul: ulcer duodenal si osteocondroză
în regiunea toracică a coloanei vertebrale.
Am fost internat la secŃia de medicină generală. Linistea
salonului de lux, pentru o singură persoană, îmi dădu
posibilitatea să analizez cu calm rezultatele expediŃiei de
patru luni si să organizez un plan de afaceri pentru viitor.
Dar memoria nu mă lăsa în pace si pentru nu stiu care motiv,
mi-i împingea într-una în prim-plan pe cei doi vârstnici
siberieni si povestirile lor…
La cerere, în spital mi-a fost procurată toată literatura care
se putea găsi despre cedru. Confruntând ceea ce citeam cu
ceea ce auzisem, mă minunai din ce în ce mai tare si începui
să cred în spusele bătrânilor. Un oarecare adevăr exista
asadar, în povestirile lor sau poate, era chiar totul
adevărat… ?
În manualele de medicină populară se vorbeste despre
proprietăŃile curative ale cedrului. Toate părŃile acestuia au
astfel de puteri curative - de la rădăcini până la frunze.
Lemnul de cedru siberian are un aspect deosebit de frumos,
iar mesterii sculptori în lemn îl folosesc la operele lor cu
rezultate deosebite. Din acest lemn se fabrică mobilier si
cutii de rezonanŃă pentru instrumentele muzicale. Frunzele
aciculare conŃin o cantitate ridicată de fitoncide care le dau
proprietăŃi dezinfectante ale aerului. Lemnul de cedru emană
un miros deosebit de plăcut si-n acelasi timp balsamic. O13
mică bucăŃică de cedru Ńinută în casă, alungă moliile.
În cărŃi se mai aminteste că indicatorii calitativi ai
cedrului crescut în regiunile nordice sunt cu mult superiori
celor ai cedrului crescut în zonele meridionale.
Deja în 1792, academicianul P.S. Pallas scria că fructele
de cedru consumate, stimulează potenŃa masculină,
redându-i vigoarea si măresc rezistenŃa organismului,
ajutând-l la combaterea multor boli.
Se vorbeste de-asemenea despre o serie de evenimente
istorice legate în mod direct de cedru. Iată câteva dintre ele:
< łăranul semianalfabet Grigorij Rasputin, originar din
întinsa Siberie, zonă unde creste cedrul sunător, în 1907, la
vârsta de cincizeci de ani, ajuns în capitală, reuseste cu forŃe
proprii să cunoască familia imperială unde devine de al casei
si unde se culcă cu un număr impresionant de femei de rang
înalt. Când îl ucid pe Rasputin, făptasii rămân impresionaŃi
că, în ciuda faptului că era ciuruit de gloanŃe, acesta continua
să trăiască. Probabil motivul stătea în faptul că Grisa,
crescuse în pădurea de cedri si se hrănise cu fructele
acestora. >
Iată cum descriu jurnalistii epocii misterul unei astfel de
rezistenŃe:
< La vârsta de cincizeci de ani, el putea începe o orgie la
miezul zilei, continuând cu desfrâul până la patru dimineaŃa;
de la mâncat si băut pe îndestulate se ducea direct în
biserică, la răsăritul soarelui, unde rămânea în rugăciune
până pe la opt. De acolo, Grisa pleca acasă si, ca si cum nu
s-ar fi întâmplat nimic, îsi bea ceaiul si primea oaspeŃi cu
care se întreŃinea până la două după masă; aduna, apoi,
damele din companie si, în sanie, se duceau cu toŃii la banja
urmând să se oprească la o crâsmă de Ńară unde repetau
noaptea trecută. Nici un alt om normal nu ar fi putut susŃine
un astfel de ritm. >
Actualul pluricampion mondial si olimpic, nebiruit încă,
luptătorul Aleksandr Karelin, provine din locurile unde
creste cedrul siberian. Acest Hercule, de-asemenea consumă14
sâmburii din conuri de cedru - o fi simplă coincidenŃă?...
Eu încerc să evidenŃiez doar acele fapte pe care le puteŃi
verifica în literatura stiinŃifico-populară sau care pot fi
mărturisite de persoane.
Una dintre acestea este Ludmila Petrovna care primi de la
vârstnicii din taiga o bucăŃică de lemn de cedru. Este o
femeie de treizeci si sase de ani, măritată, mamă a doi copii.
AngajaŃii de la societatea unde lucrează si care sunt în
contact permanent cu ea, au observat că Ludmila s-a
schimbat mult în ultimul timp; este mai bună, mai
surâzătoare. SoŃul, pe care îl cunosc personal, mi-a povestit
că în familia lor, acum s-a instaurat o mai bună înŃelegere si
subliniază că soŃia lui, într-un oarecare fel, a întinerit si că a
făcut ca în el să crească în mod rapid afecŃiunea, respectul…
si chiar dragostea.
Dar aceste numeroase fapte pălesc în faŃa unei mărturii
importante, pe care voi însivă o puteŃi verifica si care a sters
din mintea mea orice bănuială - Biblia! Se narează în palie,
în a treia carte a lui Moise (Leviticul 14.4), că Dumnezeu
povăŃuieste oamenii cum să se lecuiască si cum să
dezinfecteze casele cu ajutorul CEDRULUI!!!
Când am pus cap la cap toate informaŃiile culese din fapte
istorice si din mărturii, mi s-a conturat în faŃa ochilor un
tablou care făcea ca toate marile misterele care frământă
minŃile umane să devină mici si să se piardă în spatele lui.
Marile enigme deveniră, dintr-odată, neînsemnate în faŃa
Marelui Arcan al Cedrului.
Acum, eu nu mai puteam nega existenŃa lui. Toată
literatura de specialitate si alte descoperiri îmi întăriră
convingerile…
Cedrul este pomenit în Biblie de patruzeci si două de ori.
Mai precis în Vechiul Testament. Privitor la acesta, Moise -
legendarul personaj al Vechiului Testament - arătând
omenirii Tablele legii, stia despre cedru, cu siguranŃă, mult
mai multe decât este scris în Biblie.
Stim că în natură există numeroase plante în măsură să15
lecuiască infirmităŃile oamenilor. ProprietăŃile curative ale
cedrului sunt amintite în textele de dezvăluiri stiinŃifice, de
oamenii de stiinŃă de renume ca P.S. Pallas, lucru care
întăreste ceea ce este scris în Biblie.
Si acum, atenŃie!
Vechiul Testament exemplifică cedrul; doar cedrul dintre
toŃi copacii! Ce vrea să însemne asta? Că cedrul este cel mai
eficace mijloc de lecuire cunoscut în natură? Cum se
foloseste? Si de ce acei vârstnici siberieni mi-au semnalat în
mod special cedrul sunător?!
Si asta nu-i tot! Pasajul din palie, pe care-l descriu în cele
ce urmează, este cu mult mai misterios:
Regele Solomon a construit templul din lemn de cedru.
Pentru a găsi cedrul libanez a dat în schimb, unui alt rege -
Keron - douăzeci de orase din regatul său. Incredibil!!
Douăzeci de orase pentru materiale de construcŃie!... În
schimbul acestor orase, ce-i drept, el mai primi încă un
serviciu; la cererea lui îi fură daŃi oameni care stiau să taie
copacii. Ce oameni erau acestia? Ce stiau? Am auzit
spunându-se că, încă în zilele noastre se mai găsesc, pe
undeva prin adâncul Siberiei, bătrâni care au darul de a găsi
copacii buni din care se obŃin materiale de construcŃie. Dar
atunci, două mii de ani în urmă, eu cred că erau mult mai
mulŃi vrednici de a face asa ceva...
Trecem peste astea; regele Solomon a cerut persoane
speciale pentru a tăia copacii. Templul a fost ridicat, începe
ritualul divin si..< sacerdoŃii nu puteau să celebreze ritualul
din cauza norului >... Ce era acest nor? Ce reprezenta?
Energie? Spirit? Ce fenomen era si ce legătură avea cu
cedrul?
Bătrânii vorbeau despre cedru ca despre un acumulator de
energie. Care cedru, atunci, era mai puternic - cel libanez sau
cel siberian?
Academicianul P.S. Pallas susŃinea că proprietăŃile
curative ale cedrului cresc pe măsură ce locul de provenienŃă
este mai apropiat de tundră. Înseamnă, asadar - cel siberian!16
În Biblie se spune: <> - si iarăsi cel
siberian! Este oare posibil ca nimeni să nu fi dat atenŃie
tuturor acestor dovezi? Nu a pus nimeni faŃă în faŃă
mărturiile? Vechiul Testament, stiinŃa secolului trecut si cea
contemporană sunt de aceeasi părere asupra cedrului.
Elena Ivanovna Rërich, în cartea sa, Etica Vie, scria:
< Încă din timpurile ritualurilor de consacrare ale regilor
Khorasanului se pomeneste despre un pocal cu smoală de
cedru. De-asemenea la druizi se regăseste acelasi pocal plin
cu smoală de cedru - se numea Pocalul VieŃii. Mai târziu
smoala din pocal fu înlocuită cu sânge, când omenirea
începu să înstrăineze cunostinŃa sufletului.
Focul lui Zarathustra lua nastere din combustia smolii din
pocal… >
Dar atunci, care din cunostinŃele strămosilor nostri despre
cedru, proprietăŃile si utilităŃile acestuia, s-au conservat până
în zilele noastre? Cu adevărat nimic? Ce stiau bătrânii
siberieni?
Si la un moment dat îmi sclipi în memorie o secvenŃă a
unei întâmplări petrecute câtva timp în urmă, care mă
furnică pe spinare … Atunci nu i-am dat nici o importanŃă,
dar acum…
La începuturile Perestroykăi, am fost invitat, în calitate
de presedinte al asociaŃiei negustorilor siberieni, de către
Comitetul Executiv Regional din Novosibirsk (în acele
vremuri, la noi, încă mai existau comitete executive si
comitete generale de partid). Mi se ceru să întâlnesc un
important om de afaceri occidental. Acesta avea o scrisoare
de recomandare din partea guvernului de atunci. La întâlnire
asistară afaceristi si reprezentanŃi al Comitetului Executiv
Regional.
Acest businessman occidental lăsa să se întrevadă un
caracter impunător si avea un aspect ciudat pentru un
occidental; pe cap purta un turban, iar degetele îi erau
împodobite cu inele scumpe.
Discutarăm, ca de obicei, despre oportunităŃile de17
colaborare în diferite sectoare. El spuse, printre altele: < Am
putea cumpăra de la voi, conuri de cedru. > PronunŃând
aceste cuvinte îmi făcu impresia că se forŃă, ochii săi
străpungători începură să se rotească împrejur, studiind
probabil reacŃia celor prezenŃi. Acest lucru mi-a rămas
întipărit atât de bine în minte, că mă întrebai:
<>
După întâlnirea oficială, s-a apropiat de mine
traducătoarea moscovită care era în serviciile acestuia. Îmi
relată că seful ei intenŃiona să-mi vorbească în privat. Omul
de afaceri îmi făcu o propunere confidenŃială: dacă aveam
să-i organizez o livrare de conuri de cedru, proaspete
bineînŃeles, pe lângă preŃul oficial as mai fi primit un discret
comision pentru mine. Conurile de cedru trebuiau să fie
livrate în Turcia. Acolo extrăgeau ulei din ele. Îi răspunsei
că o să mă gândesc.
Am decis să mă informez personal, despre ce tip de ulei
este vorba si iată ce am descoperit:
La bursa londoneză, care este punct de reper al preŃurilor
mondiale, uleiul de cedru costă… până la cincisute de dolari
kilogramul!! Nouă ne-a fost propusă o livrare pe doi-trei
dolari la kilogramul de conuri!
Sun la Varsovia, unui prieten de-al meu care se ocupa cu
afacerile si-i cer să se informeze dacă era posibil de a se
ajunge direct la beneficiarii acestui produs si să culeagă
informaŃii privitoare la tehnologia de extragere. După o lună,
acesta îmi răspunse: <… Nu este nimic de făcut. Mi-a fost
cu neputinŃă să aflu ceva despre tehnologia extragerii
uleiului. Si mai mult de-atât, în aceste chestiuni par a fi
implicate anumite puteri occidentale si ar fi mai bine să lasi
totul baltă si să uiŃi toată povestea asta. >
Atunci, mă adresai unui bun prieten de al meu,
colaboratorul Institutului de Cooperare între Consumatorii
din Novosibirsk, Constantin Rakunov. Am cumpărat conuri
de cedru si am finanŃat lucrările. În condiŃiile de laborator
ale acestui institut, am reusit să producem o sută de18
kilograme de ulei. De asemenea am angajat persoane anume,
care să caute în arhivele institutului cât mai multe date
despre ulei si iată ce au adus la lumină:
În timpul revoluŃiei din Rusia, cât si o bună perioadă după
asta, în Siberia există o organizaŃie denumită Cooperatorul
Siberian.
Membrii acestei organizaŃii făceau comerŃ cu uleiuri si în
mod special, cu ulei din seminŃe de cedru.
Capii lor se găseau la Harbin, Londra, New-York. DeŃineau
sume importante de bani în băncile occidentale. După
revoluŃie, aceasta se dezmembră, mulŃi dintre membrii ei
emigrând peste hotare.
Krasin, membru al guvernului bolsevic, se întâlni cu seful
acestei organizaŃii si-i propuse să se întoarcă în Rusia.
Dar seful Cooperatorului Siberian, răspunse că ar fi ajutat
mai mult Rusia, rămânând în afara graniŃelor ei.
În materialele găsite în arhive mai era scris, printre altele,
că uleiul de cedru se fabrica încă în multe sate din Siberia cu
teascuri de lemn (doar de lemn!). CalităŃile uleiul depindeau
de momentul recoltei de conuri si al prelucrării acestora. Dar
care era acest moment nu s-a putut stabili nici din arhive nici
din alte surse din institut. Secretul se pierduse. ProprietăŃile
curative ale uleiului de cedru erau inegalabile. Nu cumva,
acest secret al prelucrării conurilor de cedru a fost vândut
cuiva din occident de vreo unul dintre cei emigraŃi? De nu,
atunci cum se explică faptul că cel mai curativ ulei se obŃine
din conurile unui copac care creste în Siberia, iar utilajele si
tehnologia se află în Turcia? În Turcia un astfel de cedru nici
măcar nu creste.
Despre ce fel de puteri din Vest vorbea prietenul meu din
Varsovia?! De ce este atât de strictă chestiunea? Nu fură,
oare, aceste puteri occidentale, din taigaua Siberiei ruse,
acest produs de valoare curativă inestimabilă?! De ce,
deŃinând această bogăŃie cu calităŃi extraordinare,
demonstrate prin veacuri si milenii chiar, noi continuăm să
cumpărăm pe milioane sau poate miliarde de dolari19
medicamente occidentale si le devorăm ca nebunii? De ce
înstrăinăm cunostinŃele străbunilor nostri? Străbuni înŃelepŃi,
care au trăit chiar în secolul nostru?
Ce să mai vorbim, dar, despre Biblie, care descrie o
situaŃie de mai bine de două mii de ani în urmă? Care forŃe
invizibile se străduiesc cu tenacitate să dezrădăcineze din
memoria noastră învăŃăturile lăsate de străbunii nostri? Si o
fac spunând: <> Ca si cum nu ar fi treaba
noastră! Se străduiesc să le dezrădăcineze… Si reusesc! Simt
cum mă cuprinde turbarea. Si, pe deasupra, văd că se vinde
un fel de ulei de cedru de import prin farmaciile noastre. Am
cumpărat un flacon de treizeci de mililitri, l-am încercat, dar
cred că nu erau mai mult de două picături de ulei înăuntru -
restul era un diluant. Nu era nici pe departe, de comparat cu
cel obŃinut de noi în laboratorul institutului. Si costau, aceste
două picături diluate, cincizeci de mii de ruble! Dar, dacă nu
am mai cumpăra uleiul de la alŃii... si l-am produce
singuri…? Doar din negustoria cu acest ulei, întreaga Siberie
ar putea trăi îndestulător! Oare cum de ne-am prostit atât de
tare încât să uităm tehnologia transmisă de străbunii nostri?
Si acum ne smiorcăim că trăim în sărăcie… Îmi veni o idee;
bine, o să pun la punct producerea acestui ulei si o să
născocesc eu ceva să mă îmbogăŃesc.
Am hotărât să refac expediŃia pe Obi, spre Nord,
folosind, de data asta, doar nava cartier-general Patrice
Lumumba.
Am încărcat în cală diverse mărfuri, iar în sala de proiecŃie
am amenajat magazinul. Am fost constrâns, însă, să angajez
un echipaj nou. Nu i-am convocat pe cei de la societatea mea
pentru că în trecut, ori de câte ori lipseam, situaŃia financiară
a firmei se înrăutăŃea.
La două săptămâni de la plecarea din Novosibirsk,
gardienii mă puseră la curent că pe vas circulau discuŃii
referitoare la cedrul sunător. Si că, în opinia lor, printre noii
angajaŃi erau, ca să folosim un eufemism, personaje
suspecte. Eu, atunci, începui să convoc unu’ câte unu’ pe20
membrii echipajului si-i pusei în temă despre iminenta
incursiune în taiga. Unii acceptară chiar fără să fie plătiŃi,
alŃii în schimb, îmi cerură mai mulŃi bani pentru asta,
deoarece acest aspect nu fu stabilit la angajare si un lucru era
să muncesti în condiŃiile comode de pe navă si cu totul alt
lucru să mărsăluiesti prin pădure, cărând cu tine si mărfuri.
Pe atunci, mijloacele pe care le aveam la dispoziŃie erau
destul de limitate. Iar cedrul nu aveam intenŃie să-l vând;
bătrâneii spuseră că acesta trebuia răspândit printre oameni,
gratis. Si pe deasupra, pe mine nu cedrul în sine mă interesa,
ci tehnologia obŃinerii uleiului din acesta si cât mai multe
informaŃii privitoare la el.
Treptat-treptat, cu ajutorul gardienilor, m-am convins că
de fiecare dată când coboram la mal cineva mă urmărea. Dar
nu se înŃelegea bine în ce scop… Si cine era în spatele
acestora…? Reflectam, reflectam cum să fac să nu gresesc si
am ajuns la concluzia că trebuia, fără să lungesc vorba, să-i
smecheresc pe toŃi si să mă duc singur.
Întâlnirea
Fără a da socoteală nimănui am ordonat aruncarea
ancorei, nu departe de locul unde, anul trecut, îi întâlnii pe
cei doi bătrânei. Pe o mică ambarcaŃiune mă îndepărtai de
unu’ singur spre sat. Comandantului îi dădui dispoziŃie să
urmeze ruta comercială stabilită.
Speram, cu ajutorul localnicilor, să-i regăsesc pe cei doi
vârstnici si să văd cu ochii mei cedrul sunător pentru a
verifica posibilitatea unui transport cât mai puŃin costisitor
până pe vas. După ce ancorai barca de o stâncă, cu intenŃia21
să mă apropii de primele căsuŃe, zării nu departe o femeie
singură si mă îndreptai spre ea.
Femeia era îmbrăcată cu o pufoaică ponosită, o fustă
lungă, iar în picioare avea o pereche de sosoni de gumă din
aceia pe care îi foloseau locuitorii îndepărtatului nord în
timpul toamnei si al iernii. Pe cap purta un batic legat astfel
că nu i se vedea nici fruntea, nici gâtul. Îmi fu cu neputinŃă
să apreciez ce vârstă avea.
O salutai si-i relatai despre cei doi bătrâni pe care-i
întâlnisem aici cu un an în urmă.
- Vladimir, anul trecut ai vorbit cu străbunicul si cu
bunicul meu - răspunse femeia.
Eu mă minunai de vocea ei tânără si de dicŃia fără cusur - mi
se adresă la persoana a doua si mă chemă pe nume. Nu
reuseam să-mi amintesc numele bătrânilor si nici dacă le-am
stiut vreodată. Gândii: < Probabil că ne-am prezentat, din
moment ce ea îmi spunea pe nume. > Hotărât să-i vorbesc si
eu la persoana a doua o întrebai:
- Pe tine cum te cheamă?
- Anastasia - răspunse ea - si-mi întinse mâna cu dosul
palmei în sus, ca si cum m-ar fi invitat să i-o sărut.
Gestul acesta din partea unei Ńărănci în pufoaică si sosoni
de gumă, care stătea singură pe un mal pustiu de apă,
străduindu-se să pară o mare damă, mă făcu să râd. Îi
strânsei mâna dar nu i-o sărutai. Anastasia zâmbi încurcată
si-mi propuse să o urmez în taiga, acolo unde trăia familia ei.
- Până acolo avem de mers douăzeci si cinci de kilometri
pe jos, te îngrijorează acest lucru?
- E cam departe, ce-i adevărat… Dar o să poŃi să-mi arăŃi
cedrul sunător?
- Pot.
- O să-mi povestesti tot ce stii despre el?
- O să-Ńi spun tot ce stiu.
- Atunci, hai să mergem.
În timpul mersului Anastasia îmi povesti că viŃa ei, purtată
din generaŃie în generaŃie, trăia de milenii în pădurea de22
cedri. Membrii familiei ei vin în contact foarte rar cu
societatea noastră civilizată. Aceste întâlniri au loc departe
de habitatul lor natural si doar când acestia se deghizează în
vânători sau în locuitorii altor sate. Însăsi Anastasia fusese
doar în două orase - Tomsk si Moscova. Le-a vizitat în câte
o singură zi dar nu a zăbovit peste noapte. A întreprins
aceste călătorii doar ca să vadă dacă se însela în modul ei de
a-si imagina viaŃa oamenilor de la oras. Puse bani deoparte
din vânzarea bureŃilor uscaŃi si a fructelor de pădure,
buletinul il împrumutase o săteancă.
Anastasia nu era de acord cu ideea bunicilor ei de a
distribui cedrul terapeutic multor oameni. La întrebarea < de
ce? >, răspunse că aceste bucăŃele de lemn ar fi fost
împrăstiate atât printre oamenii care fac bine cât si printre
cei care fac rău. Mai precis; bucăŃile de cedru ar fi căzut în
mare parte, în mâinile indivizilor negativi, aducând astfel
mai multe pagube decât beneficii. Important, după ea, era de
a ajuta pe cei buni si pe oamenii în care sălăsluieste binele.
Ajutând deopotrivă pe toŃi, dezechilibrul între bine si rău nu
s-ar fi ameliorat, dar ar fi rămas acelasi sau s-ar fi accentuat.
După întâlnirea cu vârstnicii din taiga am consultat o serie
de mărturii istorice si descoperiri stiinŃifice în care se
vorbea despre extraordinarele proprietăŃi curative ale
cedrului. Acum încercam să raportez ceea ce citisem
spuselor Anastasiei, referitor la modul de viaŃă al oamenilor
din pădurea de cedri si mă întrebai: < Cu ce seamănă oare,
toate astea? >
Făcui o paralelă cu familia Lykov, cunoscută multora
cred, mulŃumită publicaŃiilor lui W.Peskow; o familie care a
trăit izolată în taiga pentru mulŃi ani. Despre ei a scris de
nenumărate ori, ziarul Konsomolskaya Pravda; în mod
deosebit îmi atrase atenŃia un articol intitulat În taiga, fără
iesire. Trasei concluzia, de aici, că familia Lykov cunostea
bine natura, dar era incultă în ceea ce priveste stiinŃa si
concepŃiile vieŃii noastre civilizate, moderne. Aici situaŃia
era diferită; Anastasia îmi lăsă impresia unei persoane care23
se raporta la viaŃa noastră si la încă ceva care nu-mi fu deloc
clar. Cunoscând-o, putea vorbi cu dezinvoltură si în mici
amănunte despre viaŃa noastră de la oras.
Parcursesem aproape cinci kilometri prin pădure când
Anastasia propuse să ne oprim pentru un mic popas. Îsi dădu
jos pufoaica, baticul si fusta cea lungă si le puse pe toate în
scorbura unui copac. Rămase doar într-o rochiŃă scurtă si
lejeră. Rămasei socat de ceea ce mi se prezentă dinaintea
ochilor! Dacă as fi crezut în miracole as fi pus totul pe
seama unei transfigurări.
În faŃa mea stătea o fată foarte tânără, cu păr auriu si corp
atletic, de o frumuseŃe rară. Îmi fu imposibil să-mi imaginez
care dintre fetele care câstigaseră vreodată unul dintre cele
mai prestigioase concursuri de frumuseŃe ar fi putut să se
compare cu Anastasia ca frumuseŃe cât si ca inteligenŃă (cum
aveam să descopăr mai târziu). Totul în această băstinasă a
taigalei siberiene era încântător si atrăgător.
- Probabil, esti obosit - spuse Anastasia - vrei să te
odihnesti?
Ne asezarăm direct pe iarbă. Stăteam într-o poziŃie în care
puteam să examinez de aproape chipul ei: nici un fel de
machiaj, trăsături perfecte, pielea, fină si catifelată, nu avea
nimic în comun cu feŃele înrosite de vânt si de ger ale
locuitorilor Siberiei, ochii mari de culoare cenusiu-albăstrie
iar buzele întredeschise, bine conturate, surâdeau
imperceptibil… Rămase în rochia aceea scurtă, care aducea
mai mult a cămasă de noapte. Îmi dădu impresia că nu
simŃea frigul în ciuda temperaturii, deloc neglijabil de joase.
Hotărâi să mănânc ceva. Cotrobăind prin geantă, iesiră la
iveală un sandwich si o ploscuŃă cu cognac. Îi propusei o
duscă Anastasiei, dar ea refuză. Si nici de mâncare nu vru…
nu stiu din ce motiv. În timp ce eu mâncam, ea se întinse în
iarbă, cu ochii închisi, chipul destins într-o expresie blajină,
oferindu-se mângâierii razelor de soare. Razele i se
reflectau în palmele orientate în sus, cu o lumină aurie. Era
neasemuit de frumoasă… Si semi-nudă!24
Privind-o, gândii: < De ce oare femeile, întotdeauna, îsi
dezgolesc ba picioarele, ba sânii, uneori totul cu ajutorul
decolteului si al minijupei? Oare nu o fac pentru a spune
bărbaŃilor care le înconjoară: “Uite cât sunt de frumoasă,
atrăgătoare si disponibilă!” Ce altceva rămâne de făcut,
bărbaŃilor? Să reziste propriilor tentaŃii sexuale, în felul ăsta
umilind femeile cu indiferenŃa lor, sau să le dea atenŃie si să
înfrângă astfel, legile lui Dumnezeu? >
Când terminai gustarea, o întrebai:
- Anastasia nu Ńi-e frică să mergi de una singură prin
pădure?
- Mie, aici, nu are de ce să-mi fie frică - răspunse
Anastasia.
- Interesant, dar cum te-ai apăra dacă doi-trei bărbaŃi
geologi sau vânători ar încerca să te brutalizeze?
Ea nu-mi răspunse, doar surâse usor.
Gândii: < Cum de această femeie, atât de seducătoare,
poate să nu aibă frică de nimeni si de nimic? > Ceea ce
urmă, reprezintă pentru mine o rusine enormă până în ziua
de astăzi…
Am apucat-o de umeri si am tras-o spre mine. Nu s-a opus
cu vigoare, cu toate că în corpul ei se simŃiră o forŃă si o
elasticitate remarcabile. Nu reusii oricum, să-mi satisfac
intenŃia. Ultimele lucruri pe care mi le amintesc, înainte
să-mi pierd cunostinŃa, sunt cuvintele ei: < Nu trebuie,
calmează-te! > Si mai înainte de asta mi-amintesc cum mă
cuprinse o frică imensă. O frică nedefinită, ca atunci când,
copil fiind, singur acasă, mă apuca din senin o teroare
inexplicabilă…
Când mi-am revenit în fire, ea stătea în faŃa mea
îngenunchiată, cu o mână pe pieptul meu, iar cu cealaltă
făcea semne cuiva împrejurul nostru. Surâdea, dar nu mie -
părea, cuiva care ne înconjura sau era deasupra noastră. Era
ca si cum, Anastasia cu gesturile ei, încerca să-l convingă si
să-l linistească pe acel prieten invizibil al ei, că nu i se
întâmpla nimic rău. Apoi cu voce blândă si cu ochi dulci mă25
privi si-mi zise:
- Linisteste-te Vladimir, a trecut totul.
- Dar ce mi s-a întâmplat ? - o întrebai eu.
- Armonia nu a fost de acord cu comportamentul tău si cu
dorinŃele tale… Mai devreme sau mai târziu, vei înŃelege
singur.
- Dar ce treabă are armonia ? Ai fost tu! Doar tu ai opus
rezistenŃă.
- Nici eu nu am acceptat, asa-i. Nu mi-a plăcut.
M-am asezat jos si mi-am tras geanta lângă mine.
- BineînŃeles! Dânsa nu a acceptat! Nu-i plăcea…Voi
femeile faceŃi orice pentru a ne atrage. PuneŃi în evidenŃă
picioarele, sânii, mergeŃi pe tocuri… Nu e deloc usor să
mergi pe tocuri, dar voi o faceŃi. ExpuneŃi graŃiozitatea
voastră si numai ce… <>
Atunci care este scopul? Ipocrito! Eu sunt un om de afaceri,
am văzut vreo două ca tine. Toate aveŃi un singur interes să
vă schimonosiŃi! De ce Ńi-ai dat jos hainele?
Doar nu-i asa de cald. După aceea te-ai întins aici, tăceai si,
în plus, aveai acel zâmbet…
- Cu hainele pe mine, Vladimir, mă simt incomodă. Le
port doar când ies din pădure, când merg printre oameni,
pentru a avea acelasi aspect pe care-l au toŃi. M-am întins să
mă odihnesc la soare pentru că nu vroiam să te deranjez în
timp ce mâncai.
- Nu vroiai să mă deranjezi?!... Dar m-ai deranjat!
- Te rog să mă ierŃi, Vladimir. BineînŃeles, tu ai dreptate
când susŃii că fiecare femeie vrea ca bărbaŃii să-i dea atenŃie,
dar nu numai pentru picioarele ei sau pentru sâni. Vrea ca
unicul bărbat, în măsură de a vedea în ea mai mult, să nu
treacă fără să o observe si fără să se oprească.
- Dar, pe aici nu trece nimeni! Si ce altceva ar trebui să
mai vadă bărbatul dacă picioarele ies în prim plan? Voi
femeile nu sunteŃi logice!
- Da, din păcate, uneori în viaŃă se întâmplă si asa…
Putem să ne continuăm călătoria, Vladimir? Ai mâncat, te-ai26
odihnit?
Îmi încolŃi o bănuială: se merita oare, să merg mai departe
cu o femeie atât de filozofică si-n acelasi timp sălbatică? Dar
îi răspunsei:
- Bine, hai să mergem.
Animal sau om?
Continuarăm călătoria spre casa Anastasiei. Ea îsi lăsă
hainele acolo în scorbura copacului. Puse sosonii lângă
haine. Rămase îmbrăcată cu rochiŃa ei scurtă si lejeră. Îmi
luă geanta din mână, oferindu-se să o ducă ea. DesculŃă, cu
un umblet neobisnuit de usor si graŃios, mergea în faŃa mea
legănând usor geanta.
Am conversat tot drumul. Orice temă de discuŃie cu ea
devenea interesantă... probabil, pentru că Anastasia avea
opiniile ei originale despre orice.
Din când în când, în timpul mersului, se întorcea cu faŃa
spre mine, discuta, zâmbea si mergea asa îndărăt, nepierzând
firul discuŃiei si nedând atenŃie la drum. Incredibil, dar nici
măcar odată nu se împiedică si nici nu se răni la picioarele
desculŃe de vreun ciot de copac sau de vreo uscătură care
erau împrăstiate peste tot.
Pe unde mergeam noi nu se vedea nici o cărare definită, dar
nici nu păreau locuri sălbatice, cum se pot întâlni prin taiga.
Uneori, în timpul călătoriei, ba atingea cu mâna, ba
mângâia din treacăt o frunzuliŃă, un rămurel… Se apleca si,
dezinvoltă, rupea câte un fir de iarbă si… îl mânca!27
<> gândii eu. Când ne afundarăm într-un
tufis de mure, ea îmi oferi câteva, iar eu le mâncai din mers.
Musculatura ei nu mi se păru deosebită si, în linii mari, era
de statură mijlocie, nici grasă, nici slabă. Avea un corp bine
nutrit si elastic - un corp deosebit de frumos si de armonios.
Cu toate astea, în ea se simŃea o forŃă deosebită si reacŃii
prompte, cum aveam să descopăr nu peste mult timp.
Când eu mă împiedicai si căzui cu mâinile înainte,
Anastasia întorcându-se brusc spre mine, întinse mâna liberă
astfel că eu mă sprijinii cu pieptul de palma ei cu degetele
răsfirate. Nu apucai să ating pământul cu mâinile. Ea, cu
palma mâinii libere, mă sprijini nelăsându-mă să cad, ca apoi
să mă ajute să-mi recapăt echilibrul. În tot acest timp
Anastasia nu încetă să vorbească si, observai cu stupoare, că
nu depuse nici un efort deosebit când mă susŃinu să nu cad.
Si după ce eu îmi recăpătai echilibrul, cu ajutorul Anastasiei,
continuarăm călătoria ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Involuntar, gândurile mă purtară la pistolul cu gaz pe care-l
aveam în geantă.
Discutând, pe nesimŃite, parcurseserăm deja o bună bucată
de drum. Dintr-odată, Anastasia se opri, puse geanta la
rădăcina unui copac si, cu bucurie, anunŃă:
- Iată-ne în sfârsit acasă!
Aruncai o privire în jur. O poieniŃă nu prea mare dar
foarte îngrijită; se zăreau multe flori printre maestosii copaci
de cedru, dar nici urmă de construcŃii. Nici măcar o cabană.
Absolut nimic!
Nu se zărea nici măcar un adăpost provizoriu! Dar ea se
arătă asa de bucuroasă, ca si cum am fi fost cazaŃi într-un
apartament de lux.
- Si casa unde-i? Unde o să dorm, unde o să mănânc si
cum o să mă apăr de ploaie?
- Asta este casa mea, Vladimir. Aici am tot ce-mi este
necesar.
SimŃii cum toată fiinŃa îmi fu învăluită de un sentiment de
îngrijorare si agitaŃie!28
- Unde sunt toate astea? Dă-mi măcar un ceainic să fierb
apă la foc, o toporiscă…
- Eu nu am nici ceainic si nici toporiscă, Vladimir… si
foc, ar fi mai bine să nu aprinzi...
- Dar ce spui tu? Nici măcar ceainic nu are! Apa din sticlă
am terminat-o. Tu, doar ai văzut când am aruncat sticla. Miau
rămas doar două înghiŃituri de cognac. Si până la râu sau
până în satul cel mai apropiat e o zi de mers si eu sunt obosit
si mi-e sete. Tu de unde bei apă? Din ce bei?
Văzând agitaŃia mea, Anastasia îngrijorată, mă luă de
mână si trăgându-mă afară din poiană spre pădure, îmi
spuse:
- Te rog nu te nelinisti, Vladimir! Te rog! Am eu grijă de
toate. Nu te alarma. O să dormi, o să mă ocup eu de tine să
nu-Ńi fie frig. łi-e sete? Acum o să-Ńi dau să bei.
La vreo zece - cincisprezece metri de poiană, între tufisuri
se ivi în faŃa noastră un micuŃ iaz. Anastasia îsi făcu palmele
căus, luă apă în ele si le ridică spre faŃa mea.
- Uite apă. Bea, te rog.
- Dar ce, te-ai Ńicnit ? Da’ cum pot bea apă murdară din
prima băltoacă din pădure?! Tu ai văzut prea bine că eu beau
numai apă minerală. Pe vapor, noi, până si apa pentru spălat
o trecem într-un filtru special, apoi adăugăm clor si o
ozonizăm.
- Asta nu-i o băltoacă, Vladimir. Aici este apă curată, vie.
Nu pe jumătate moartă ca a voastră. Apa asta este bună de
băut, este ca laptele matern. Uite.
Îsi apropie mâinile de gură si bău.
Mie îmi scăpă:
- Anastasia, tu esti un animal ?
- De ce animal? Pentru că asternutul meu nu este ca al
tău? Pentru că aici nu sunt masini sau tot felul de aparaturi?
- Pentru că trăiesti ca o sălbăticiune în pădure, nu ai nimic
si pare că asta îŃi place.
- Da, mie îmi place să trăiesc aici.
- Vezi, tu însăŃi afirmi asta.29
- Tu consideri, Vladimir, că omul este perfect si se
deosebeste de celelalte vietăŃi de pe Pământ doar prin faptul
că are la dispoziŃie toate acele mijloace artificiale?
- Da. Si, mai exact spus, mijloace civilizate.
- Tu consideri mijloacele la dispoziŃia ta, mai civilizate?
Da, desigur că da - asa crezi tu. Dar eu nu sunt un animal,
Vladimir.
Eu sunt o fiinŃă umană!
Cine sunt ei?
După trei zile petrecute cu Anastasia, văzând cum această
ciudată femeie trăieste în deplină singurătate în mijlocul
întinsei taigale siberiene, am înŃeles anumite aspecte din
modul ei de viaŃă, în timp ce am început să am dubii legate
de modul nostru.
Aceste dubii făcură să se nască în mintea mea o serie de
întrebări care mă frământă si în ziua de azi:
Este sistemul nostru de instrucŃie si educaŃie suficient pentru
a ne face să înŃelegem esenŃa existenŃei? Sunt priorităŃile
vieŃii dispuse în ordinea corectă pentru fiecare om în parte?
Acesta ne ajută sau ne împiedică în înŃelegerea corectă a
esenŃei existenŃei si adevăratei meniri a omului?
Am creat un sistem educaŃional impunător. Pe baza
acestui sistem ne educăm copiii si unii pe alŃii: în grădiniŃe,
în scoli, în institute si la cursurile de doctorat. Acest sistem
ne permite să inventăm, să zburăm în Cosmos. Supunându-
ne lui ne construim până si modul de viaŃă. Cu ajutorul30
lui încercăm să ne construim fericirea, să înŃelegem
Cosmosul, atomul si anumite fenomenele supranaturale. Ne
place mult să vorbim despre aceste descoperiri ale noastre, le
descriem în articole senzaŃionale, în mass-media sau în
publicaŃiile stiinŃifice. Si totusi, pentru un motiv necunoscut,
facem orice pentru a evita un fenomen. Îl evităm cu mare
atenŃie! Pare că ne-ar fi frică de el. Ne este frică de el pentru
că, odată descoperit, ar putea să ne dărâme tot sistemul
educaŃional, deducŃiile noastre stiinŃifice si ar putea să ia în
derâdere modul nostru de trai. Ne prefacem că acest
fenomen nu există. Dar există! Si va continua să existe,
pentru că noi n-o să ne îndepărtăm nicicum de el si nici n-o
să-l putem evita.
Ar fi timpul să-l observăm cu atenŃie si cu forŃa minŃilor
umane reunite, să răspundem la întrebarea: <>
Pentru că toŃi marii gânditori, fără excepŃie; persoanele care
au fondat doctrine religioase, sau tot felul de alte doctrine la
care se supune, sau cel puŃin se străduiesc să se supună
marea majoritate a omenirii, înainte de a crea operele lor
s-au izolat, au devenit pustnici si cei mai mulŃi au făcut-o
retrăgându-se în pădure. JudecaŃi! - nu într-o superacademie,
ci în pădure.
De ce Moise s-a retras pentru mult timp într-o pădure pe
munte? Când se întoarse, dărui omenirii înŃelepciunea
Tablelor legii (Exodul 31.18)? De ce Iisus Hristos se izolă
până si de discipolii săi în desert, în munŃi, în pădure? De ce
omul care a trăit în India la mijlocul secolului al saselea î.
Hr. Siddhartha Gautama, se izolă pentru sapte ani în pădure?
Si când iesi din pădure răspândi printre oameni o doctrină! O
doctrină care până în zilele noastre, mii de ani mai târziu,
suscită interes si chinuie minŃile umane? Iar oamenii
construiră temple măreŃe si denumiră această doctrină
Budism! Acest om a fost numit mai târziu, Buddha.
De ce predecesorii nostri nu prea îndepărtaŃi, care astăzi
reprezintă figuri istorice, ca de exemplu Serafim Sarovskij
sau Serghei Radoneshskij s-au dus si ei în pădure ca pustnici31
si după o perioadă nu prea îndelungată, asimilară o
înŃelepciune atât de profundă încât, pentru a primi sfaturi de
la ei, marii suverani traversară locuri unde nu existau străzi?
În locurile de pustnicie ale acestor personaje au fost ridicate
mănăstiri si temple. Ca de exemplu TroiŃa “Laurii lui
Serghiev“ din orasul Serghiev Posad în regiunea Moscovei,
care atrage si-n ziua de azi o mulŃime de pelerini. Si totul
începu de la un pustnic. De ce? Ce sau cine-i ajută pe acesti
oameni să dobândească o astfel de înŃelepciune? Le dăruie
lor cunostinŃa, îi apropie de înŃelegerea esenŃei vieŃii? Cum
trăiau, ce făceau, la ce se gândeau când erau retrasi în
pădure, în singurătate?
Aceste întrebări începură să mi se îmbulzească în minte la
puŃin timp după ce o cunoscusem pe Anastasia.
Imediat ce avui ocazia, începui să citesc tot ce găsii despre
pustnici. Dar până azi nu am găsit răspunsul. Nu este clar
pentru care motiv nu există nimic scris despre ceea ce li se
întâmplă în acele locuri.
Consider că răspunsurile trebuie căutate prin unirea
tuturor forŃelor noastre. O să încerc să descriu evenimentele
din timpul permanenŃei mele de trei zile în taigaua siberiană
si senzaŃiile mele născute din contactul cu Anastasia, cu
speranŃa că se va găsi cineva care să poată înŃelege esenŃa
acestui fenomen, să poată vedea clar modul nostru de a trăi.
Pentru moment, din tot ce am auzit si văzut, un lucru este
indiscutabil: persoanele care trăiesc ca pustnicii în pădure,
printre care si Anastasia, văd lucrurile care se petrec în viaŃa
noastră dintr-un unghi diferit de al nostru. Anumite idei ale
Anastasiei diverg diametral opus de cele comune. Cine este
mai aproape de adevăr?
Cine trebuie să judece pe cine?
Datoria mea este doar de a relata ceea ce am văzut si auzit
dând, în acest fel, altora posibilitatea de a găsi răspunsul.
Anastasia trăieste în pădure absolut singură, nu are o
locuinŃă, umblă aproape fără haine si nu-si face nici un fel de
provizii alimentare. Este descendenta acelora care au trăit32
aici de-a lungul mileniilor si, ca si cum ar aparŃine altei
civilizaŃii. Si-au menŃinut modul lor de viaŃă până în zilele
noastre, după părerea mea, datorită unei alegeri mai
înŃelepte. Este posibil ca aceasta să fie alegerea cea corectă.
Se amestecă printre noi, încearcă să nu fie diferiŃi la exterior
cu nimic de lumea de rând, dar în locurile în care trăiesc de
obicei se contopesc cu natura. Sunt foarte greu de descoperit
locurile unde trăiesc. PrezenŃa omului în aceste locuri se
remarcă doar prin faptul că sunt mai curate si mai ordonate,
ca de exemplu poieniŃa Anastasiei.
Anastasia s-a născut aici si pare parte integrantă a naturii.
În comparaŃie cu marii pustnici cunoscuŃi nouă, ea nu s-a
retras în pădure doar pentru o perioadă de timp. În taiga s-a
născut, iar lumea noastră a vizitat-o doar pentru scurt timp.
Fenomenul care, la prima vedere, pare mistic si care mă
făcu să fiu cuprins de acea frică teribilă si să-mi pierd
cunostinŃa în tentativa de a o seduce pe Anastasia, acum îsi
găseste o explicaŃie simplă: omul domesticeste câinele,
pisica, elefantul, tigrul, vulturul, dar aici TOTUL este
domesticit. Si acest TOT nu permite ca ei să i se întâmple
nimic rău. Anastasia povesti că după ce se născu si până a
împlinit un an, mama ei o lăsa singură în iarbă.
- Si nu mureai de foame? - o întrebai eu.
Pustnica din taiga, la început mă privi mirată, apoi
răspunse:
- Omul nu trebuie să aibă grija mâncării. A se nutri este
tot atât de necesar cât si a respira, doar că acestea trebuie
făcute fără a ocupa atenŃia, fără a îndepărta gândurile de la
lucrurile importante. Creatorul a însărcinat omul cu alte
probleme, cu scopul de a-l face să trăiască ca om,
îndeplinindu-si misiunea pentru care a fost creat.
Pocni din degete si, ca prin farmec, apăru o veveriŃă care
îi săltă pe mână. Anastasia o trase cu botisorul spre gura ei,
iar veveriŃa îi trecu un sâmbure dintr-un con de cedru.
MicuŃul fruct era deja decojit. Nu mi se păru un lucru
senzaŃional, aducându-mi aminte că în Orăselul33
Academicienilor din Novosibirsk se puteau întâlni multe
veveriŃe obisnuite cu oamenii, care cereau de mâncare
trecătorilor si chiar se enervau când acestia nu le ofereau
nimic. Aici, pur si simplu, văzui fenomenul invers. Dar se
întâmpla aici, în taiga!
- În lumea noastră - spusei eu - bineînŃeles, este un pic
altfel. Anastasia, tu încearcă să pocnesti din degete într-un
magazin, poŃi chiar să baŃi tamburinele, că nimeni nu-Ńi dă
nimic; dar tu spui că asta a hotărît Creatorul.
- Cine este de vină că omul a hotărît să schimbe opera
Creatorului? În bine sau în rău - încearcă să-nŃelegi singur.
Si astfel, între noi, se desfăsură discuŃia pe tema mâncării.
PoziŃia ei era simplă: este un păcat să te gândesti la asa
nimicuri, la cum să-Ńi faci rost de hrană. Ea nici măcar nu se
gândeste, niciodată. Si trebuie să ne gândim noi cei din
lumea civilizată?
Sunt cunoscute nenumărate exemple din ziare, din cărŃi
sau din transmisiuni televizate, în care copii mici, rătăciŃi din
greseală prin sălbăticie au fost hrăniŃi de lupi. Aici
generaŃiile trăiesc din totdeauna în natură, iar raporturile cu
lumea animală sunt diferite de ale noastre. O întrebai pe
Anastasia:
- De ce nu-Ńi este frig… în timp ce eu am pe mine haina si
tot simt frigul?
- Pentru că - răspunse ea - organismul oamenilor care se
înfofolesc în haine si se păzesc de frig si de cald, stând
acoperiŃi si în locuri închise, îsi pierde din ce în ce mai mult
capacitatea de a se adapta schimbărilor mediului înconjurător.
În mine, această capacitate a organismului, nu s-a pierdut,
asa că îmbrăcămintea nu-mi este, în mod deosebit, necesară.
Cedrul Sunător
În primăvara anului 1994 am închiriat trei nave fluviale cu
care am făcut o expediŃie de patru luni, de-a lungul fluviului
Obi; de la Novosibirsk până la Salehard si înapoi. Scopul
acestei expediŃii era de a stabili raporturi economice cu
regiunile din nordul extrem al Siberiei.
ExpediŃia se numea Caravana Negustorilor. Cea mai
mare dintre nave - nava de pasageri - Patrice Lumumba
(compania de transporturi fluviale a Siberiei occidentale
boteza navele sale cu nume interesante, ca: Maria Ulianova,
Patrice Lumumba, Mikhail Kalinin, ca si cum alte personaje
mai relevante pentru Siberia nu s-ar mai fi găsit), fu
destinată instalării cartierului-general al caravanei,
expoziŃiilor de mărfuri ale negustorilor Siberiei si
magazinului.
Caravana ar fi trebuit să înainteze spre nord, pe o distanŃă
de trei mii cincisute de kilometri, atingând astfel atât
centrele populate majore ca Tomsk, Nijnievartovsk, Surgut,
Hanty-Mansijsk, Salehard, cât si altele mai mici, unde se
putea ajunge cu mărfurile doar în scurta perioadă în care
fluviul era navigabil.
Ziua vasele caravanei ancorau în apropierea localităŃilor.
Noi târguiam si duceam tratative destinate a instaura în zonă
legături economice permanente. De obicei ne deplasam
noaptea. Când condiŃiile meteo împiedicau înaintarea pe
fluviu, nava cartier-general ancora în apropierea unuia dintre
centrele locuite si acolo organizam o seară de distracŃii
pentru tineretul locului. În aceste locuri, în ultimul timp,
astfel de evenimente erau o raritate întrucât cluburile si
casele de cultură deveniseră impracticabile si inutile.6
IniŃiativele culturale lipseau cu desăvârsire.
Câteodată zile întregi pe traseul nostru nu se întrezărea nici
măcar un sătuc cât de mic. Cât cuprindeai cu privirea, doar
taiga de o parte si de alta a apei. În acele zone, fluviul
reprezenta singurul mijloc de comunicaŃie de-a lungul a zeci
de kilometri. Pe atunci încă nu stiam că la unul din acesti
kilometri mă astepta o întâlnire care avea să-mi schimbe
viaŃa pentru totdeauna…
Într-o zi, în timp ce ne întorceam deja spre Novosibirsk,
mă pregăteam să ancorez nava principală în apropierea unui
sătuc în care se zăreau doar câteva mici căsuŃe din lemn,
departe la câŃiva zeci de kilometri de cel mai apropiat oras
mai semnificativ. Am hotărât să rămânem doar pentru trei
ore, timp în care echipajul să coboare la mal. În acelasi timp
era permis localnicilor să cumpere de la negustorii nostri,
mărfuri si alimente. Noi, de asemeni, profitarăm de ocazie,
să achiziŃionăm de la acestia, ierburi sălbatice de taiga si
peste la preŃuri avantajoase. Fiind considerat seful expediŃiei,
în acest răstimp, se apropiară de mine doi bătrânei care-mi
făcură o propunere, după părerea mea, bizară. Unul dintre
acestia era mai bătrân decât celălalt. Cel mai tânăr mi se
adresă în timp ce celălalt, cu barba albă si lungă, rămase în
tăcere. Cel mai tânăr încercă să mă convingă să-i încredinŃez
cincizeci de oameni din echipaj (saiezeci si cinci erau de
toŃi), pe care să-i conducă personal în adâncul pădurii, la
douăzeci si cinci de kilometri de la navă. Acolo aveau să taie
un cedru sunător. Un cedru care, după spusele lui, atingea o
înălŃime de patruzeci de metri. Propunea ca acest copac să
fie tăiat în bucăŃi care să poată fi transportate pe vas în
braŃe. Zicea că trebuia neapărat, să cărăm totul. Fiecare
bucată, zicea el, să fie tăiată în bucăŃi mai mărunte, câte una
să o ia fiecare membru al echipajului, iar restul să fie
împărŃite persoanelor apropiate, membrilor familiilor si
tuturor celor care si le doreau. Mosul spunea că acest cedru
era neobisnuit. Trebuia purtată o bucăŃică de lemn din acest
copac agăŃată la gât cu un snur. Cine si-o va agăŃa la gât, va7
trebui să stea desculŃ în iarbă, apăsându-si cu palma stângă
bucăŃica de lemn de cedru pe pieptul gol. După un minut, el
va simŃi o căldură plăcută, emanată de cedru, după care tot
corpul îi va fi străbătut de o discretă vibraŃie. Din când în
când, dacă se făcea simŃită nevoia, trebuia lustruită cu
vârfurile degetelor acea parte a bucăŃii de cedru, care nu era
în contact cu pieptul, cu degetul mare făcându-se presiune pe
partea opusă. Cu multă convingere, mosul afirmă că
persoana care era în posesia acestei mici bucăŃi de cedru,
doar după trei luni, ar fi simŃit o considerabilă îmbunătăŃire a
stării generale a sănătăŃii si s-ar fi lecuit de multe boli.
- Până si de SIDA ? - întrebai eu, povestindu-i pe scurt,
ceea ce citisem în presă despre această boală.
Răspunse convins :
- De orice boală.
Dar după el, ăsta era doar un mic exemplu nesemnificativ.
Mai important era, că cel care era în posesia acestei bucăŃi
de cedru, devenea mai bun, mai norocos si mai talentat.
Stiam câte ceva despre calităŃile cedrului nostru siberian,
dar că putea influenŃa până si sentimentele si capacităŃile
umane… - acest lucru, atunci, mi se păru de-a dreptul
neverosimil.
Gândii: < Poate că bătrânii asteaptă bani în schimbul acestui
cedru neobisnuit, cum îl numesc ei > si mă apucai să le
explic că în lumea largă, femeile, ca să fie plăcute, se
împodobesc cu bijuterii din aur si argint si că pe o bucată de
lemn oarecare nu ar fi cheltuit nici o leŃcaie, drept ca atare
nici eu nu aveam intenŃie să scot nici un ban din buzunar.
- Le poartă pentru că nu stiu - continuă bătrânul. Aurul
este sărăcăcios în comparaŃie cu o bucată de acest cedru;
oricum bani, nouă nu ne trebuie; vă putem da chiar si bureŃi
uscaŃi si tot nu avem nevoie de nimic în schimb…
Nu am continuat să-l mai contrazic din respect pentru
vârsta lui venerabilă si i-am spus:
- Bine, poate că cineva o să poarte o bucată din cedrul
vostru… O s-o poarte doar dacă un mare mester sculptor se8
va apuca să creeze din lemnul de cedru ceva neasemuit de
frumos…
La care, bătrânul răspunse:
- Se poate ciopli, dar mai bine să fie lustruită. Cu mult mai
bine dacă omul însusi o va slefui cu propriile degete, când
sufletul lui o va cere; atunci cedrul va fi frumos si pe
dinăuntru.
Imediat ce spuse astea, îsi descheie la iuŃeală haina
ponosită si cămasa, dezgolindu-si pieptul, lăsând să se vadă
ceea ce avea atârnat la gât. Întrezării un mic disc din lemn,
puŃin ovalizat si convex. Culoarea lui cuprindea o întreagă
gamă de nuanŃe de rosu: roscat, roz, violet, etc. Toate aceste
culori formau un desen ciudat, fibrele lemnului părând mici
torente.
Eu sunt un profan în ale artei, cu toate că am avut deseori
ocazia de a vizita diferite expoziŃii. Marile opere,
recunoscute în întreaga lume, nu mi-au suscitat niciodată
emoŃii deosebite, dar ceea ce mi se înfăŃisa dinaintea ochilor,
trezi în mine senzaŃii mai puternice decât acelea avute
vizitând Galeria Tretiakov. Îl întrebai pe bătrânul din faŃa
mea:
- De câŃi ani lustruiŃi bucăŃica dumneavoastră de cedru?
- Nouăzeci si trei - răspunse el.
- Da’ câŃi ani aveŃi?
- O sută nouăsprezece.
Nu-l crezui; părea de saptezeci si cinci.
NeînŃelegând dubiile mele sau nedându-le importanŃă,
mosul puŃin agitat, insistă să mă convingă că acea bucată de
cedru, chiar purtată de alŃii, dar lustruită doar de o singură
persoană, ar fi devenit mai frumoasă doar după trei ani… din
ce în ce mai frumoasă, mai ales purtată de o femeie. Din
corpul ei ar fi fost emanate arome neasemuite, incomparabile
cu vreun parfum artificial, vreodată inventat de om.
De la mos, într-adevăr, se simŃea un miros foarte plăcut.
Eu îl simŃii în ciuda faptului că fumez si, ca la toŃi fumătorii,
mirosul meu era deja afectat.9
Si încă o ciudăŃenie: remarcai în vorbirea acestuia,
intonaŃii, moduri de exprimare si idei deloc specifice
locuitorilor îndepărtatului Nord. Câteva din acestea îmi revin
atât de clar în memorie, încât mi-amintesc până si tonul cu
care fură pronunŃate.
Bătrânelul spuse:
- Dumnezeu a creat cedrul pentru a aduna în el energia
Cosmosului… Omul, care este sub efectul iubirii, emite o
radiaŃie luminoasă. Într-o fracŃiune de secundă radiaŃia
reflectată de planetele care stau deasupra oamenilor, se
întoarce pe Pământ si dăruieste viaŃă tuturor vieŃuitoarelor.
Soarele este una din planetele care reflectă doar o parte
din spectrul acestei emanaŃii…
De la om se răspândeste în Cosmos doar o radiaŃie
luminoasă, iar din Cosmos se întoarce pe Pământ doar o
radiaŃie binefăcătoare. Omul care este stăpânit de sentimente
rele emite o radiaŃie întunecată. Aceasta nu se poate înălŃa
spre cer, asadar se revarsă în adâncul Pământului. Reflectată
de subsol se întoarce la suprafaŃă sub formă de erupŃii
vulcanice, cutremure si războaie.
Efectul cel mai semnificativ al reflecŃiei acestei raze negre
este că acŃionează asupra câmpului luminos al omului,
amplificând nemijlocit sentimentele malefice pe care le
generează...
Cedrul trăieste cincisute cincizeci de ani. Cu milioanele
sale de frunze aciculare, zi si noapte, capturează si
înmagazinează în el energia luminoasă - întregul ei spectru.
În decursul întregii vieŃi a cedrului, pe deasupra lui trec toate
corpurile care reflectă energia luminoasă.
Până si cea mai mică bucăŃică de lemn de cedru
înmagazinează în ea mai multă energie binefăcătoare omului
decât toate instalaŃiile artificiale de pe Pământ, puse la un
loc.
Cedrul absoarbe energia proiectată prin Cosmos de om, o
conservă si la nevoie o restituie. O dăruieste când lipseste în
Univers; prin urmare în om si în tot ce trăieste si creste pe10
Pământ. Se întâlnesc, însă foarte rar, si cedri care adună dar
nu restituie energia acumulată.
După cincisute de ani de viaŃă încep a suna. Vorbesc cu
sunetul lor imperceptibil, produc un semn, până când
oamenii îi descoperă si-i taie pentru a folosi energia
acumulată de pe Pământ. Asta cere cedrul cu sunetul său
delicat… Continuă s-o ceară timp de trei ani… Dacă nu vine
în contact cu nici o fiinŃă umană după acesti trei ani,
găsindu-se în imposibilitatea de a trimite spre Cosmos ceea
ce a adunat, pierde capacitatea de a dărui direct oamenilor
această energie. În acel moment începe să ardă energia
dinăuntru lui. Acest dureros proces de combustie si agonie
se prelungeste de-a lungul a douăzeci si sapte de ani…Nu de
mult am descoperit acest cedru. Am dedus că sună de doi
ani. Emite un sunet slab... foarte slab. Poate că încearcă să
prelungească, pe cât îi stă în putinŃă, cererea lui, dar îi mai
rămâne doar un singur an. Trebuie neapărat tăiat si răspândit
printre oameni.
Bătrânelul îmi vorbi asa pentru mult timp, iar eu, nu stiu
de ce, am rămas acolo să-l ascult. Vocea acelui ciudat om al
Siberiei, răsuna cu o asa de linistitoare convingere, cu
emoŃie… iar când era agitat îsi lustruia grăbit bucăŃica sa de
cedru ca si cum ar fi cântat cu măiestrie dintr-un instrument
muzical.
***
Pe malul apei adia un vântisor rece de toamnă. Vântul, din
când în când, răvăsea părul sur de pe capetele descoperite ale
mosnegeilor, însă cămasa si haina interlocutorului meu
rămaseră descheiate. Continua să-si lustruiască, cu vârfurile
degetelor, bucata de cedru care-i atârna pe pieptul gol în
bătaia vântului, străduindu-se să-mi dezvăluie marea
importanŃă a acestor lucruri…
De pe vas coborî Ludmila Petrovna, una din
colaboratoarele mele. Îmi zise că pe vapor erau toŃi pregătiŃi11
de plecare si asteptau doar ca eu să termin discuŃia. Eu, iute,
îmi luai rămas bun de la bătrâni si sării pe pasarela
vaporului. Nu puteam să dau curs cererii celor doi din două
motive: să reŃin nava la mal pentru alte trei zile însemna să
provoc enorme pierderi expediŃiei, iar tot ce-mi povesti
mosul atunci, pusei pe seama excesivei sale superstiŃii.
***
A doua zi observai, în timpul unei reuniuni de lucru, că la
gâtul Ludmilei atârna o bucăŃică de cedru. Mai târziu îmi
povesti că, în timp ce eu urcam pe vas, ea s-a mai reŃinut
puŃin la mal. Observase că bătrânelul cu care vorbisem eu, în
momentul în care m-am îndepărtat, a aruncat o privire
buimăcită, mai întâi mie apoi tovarăsului său, rostind aceste
cuvinte:
- Cum asa? De ce nu si-a dat seama? Nu stiu deloc să
vorbesc limba lor… Nu am reusit să-l conving! Nu am putut
face nimic!... nu am reusit! De ce, tată? Spune-mi!
Celălalt îsi puse mâna pe umărul fiului si-i vorbi:
- Nu ai fost convingător, fiule. Nu si-au dat seama.
- Urcând pe punte - continuă Ludmila Petrovna - dintr-o
miscare, mosul care vorbise cu tine, făcu un salt, mă apucă
de mână si mă trase spre el în iarbă.
Scoase la iuŃeală din buzunar, o bucăŃică de lemn agăŃată
de o aŃă si mi-o legă la gât, apăsându-mi-o pe piept cu palma
sa lipită de mâna mea. Am simŃit o usoară furnicătură care
îmi străbătu tot corpul… Toate astea s-au derulat atât de
repede încât nu am avut timp să reacŃionez si nici să vorbesc.
În timp ce urcam la bord, el, în urma mea, strigă: < Drum
buuun! Să fiŃi fericiŃi. Vă rog să vă întoarceŃi la anu’! Să vă
meargă toate bine, oameni. O să vă asteptăm! Drum buuun! >
Nava porni din loc si eu vedeam bătrânelul care continua
să agite braŃele în semn de rămas bun, apoi se aseză jos.
Priveam prin binoclu; bătrânelul care-Ńi vorbise si care, apoi,12
mi-a dat această bucăŃică de cedru, se aseză pe iarbă… iar
umerii îi tresăltau. Celălalt, mai bătrân, cu barba lungă,
aplecat asupra lui, îl mângâia pe crestet…
***
Prins în tumultul activităŃilor comerciale, calculelor si
banchetelor de încheiere de expediŃie, am încetat să mă mai
gândesc la cei doi ciudaŃi bătrâni siberieni.
La întoarcerea de pe vas, la Novosibirsk, simŃii unele
dureri acute. Diagnosticul: ulcer duodenal si osteocondroză
în regiunea toracică a coloanei vertebrale.
Am fost internat la secŃia de medicină generală. Linistea
salonului de lux, pentru o singură persoană, îmi dădu
posibilitatea să analizez cu calm rezultatele expediŃiei de
patru luni si să organizez un plan de afaceri pentru viitor.
Dar memoria nu mă lăsa în pace si pentru nu stiu care motiv,
mi-i împingea într-una în prim-plan pe cei doi vârstnici
siberieni si povestirile lor…
La cerere, în spital mi-a fost procurată toată literatura care
se putea găsi despre cedru. Confruntând ceea ce citeam cu
ceea ce auzisem, mă minunai din ce în ce mai tare si începui
să cred în spusele bătrânilor. Un oarecare adevăr exista
asadar, în povestirile lor sau poate, era chiar totul
adevărat… ?
În manualele de medicină populară se vorbeste despre
proprietăŃile curative ale cedrului. Toate părŃile acestuia au
astfel de puteri curative - de la rădăcini până la frunze.
Lemnul de cedru siberian are un aspect deosebit de frumos,
iar mesterii sculptori în lemn îl folosesc la operele lor cu
rezultate deosebite. Din acest lemn se fabrică mobilier si
cutii de rezonanŃă pentru instrumentele muzicale. Frunzele
aciculare conŃin o cantitate ridicată de fitoncide care le dau
proprietăŃi dezinfectante ale aerului. Lemnul de cedru emană
un miros deosebit de plăcut si-n acelasi timp balsamic. O13
mică bucăŃică de cedru Ńinută în casă, alungă moliile.
În cărŃi se mai aminteste că indicatorii calitativi ai
cedrului crescut în regiunile nordice sunt cu mult superiori
celor ai cedrului crescut în zonele meridionale.
Deja în 1792, academicianul P.S. Pallas scria că fructele
de cedru consumate, stimulează potenŃa masculină,
redându-i vigoarea si măresc rezistenŃa organismului,
ajutând-l la combaterea multor boli.
Se vorbeste de-asemenea despre o serie de evenimente
istorice legate în mod direct de cedru. Iată câteva dintre ele:
< łăranul semianalfabet Grigorij Rasputin, originar din
întinsa Siberie, zonă unde creste cedrul sunător, în 1907, la
vârsta de cincizeci de ani, ajuns în capitală, reuseste cu forŃe
proprii să cunoască familia imperială unde devine de al casei
si unde se culcă cu un număr impresionant de femei de rang
înalt. Când îl ucid pe Rasputin, făptasii rămân impresionaŃi
că, în ciuda faptului că era ciuruit de gloanŃe, acesta continua
să trăiască. Probabil motivul stătea în faptul că Grisa,
crescuse în pădurea de cedri si se hrănise cu fructele
acestora. >
Iată cum descriu jurnalistii epocii misterul unei astfel de
rezistenŃe:
< La vârsta de cincizeci de ani, el putea începe o orgie la
miezul zilei, continuând cu desfrâul până la patru dimineaŃa;
de la mâncat si băut pe îndestulate se ducea direct în
biserică, la răsăritul soarelui, unde rămânea în rugăciune
până pe la opt. De acolo, Grisa pleca acasă si, ca si cum nu
s-ar fi întâmplat nimic, îsi bea ceaiul si primea oaspeŃi cu
care se întreŃinea până la două după masă; aduna, apoi,
damele din companie si, în sanie, se duceau cu toŃii la banja
urmând să se oprească la o crâsmă de Ńară unde repetau
noaptea trecută. Nici un alt om normal nu ar fi putut susŃine
un astfel de ritm. >
Actualul pluricampion mondial si olimpic, nebiruit încă,
luptătorul Aleksandr Karelin, provine din locurile unde
creste cedrul siberian. Acest Hercule, de-asemenea consumă14
sâmburii din conuri de cedru - o fi simplă coincidenŃă?...
Eu încerc să evidenŃiez doar acele fapte pe care le puteŃi
verifica în literatura stiinŃifico-populară sau care pot fi
mărturisite de persoane.
Una dintre acestea este Ludmila Petrovna care primi de la
vârstnicii din taiga o bucăŃică de lemn de cedru. Este o
femeie de treizeci si sase de ani, măritată, mamă a doi copii.
AngajaŃii de la societatea unde lucrează si care sunt în
contact permanent cu ea, au observat că Ludmila s-a
schimbat mult în ultimul timp; este mai bună, mai
surâzătoare. SoŃul, pe care îl cunosc personal, mi-a povestit
că în familia lor, acum s-a instaurat o mai bună înŃelegere si
subliniază că soŃia lui, într-un oarecare fel, a întinerit si că a
făcut ca în el să crească în mod rapid afecŃiunea, respectul…
si chiar dragostea.
Dar aceste numeroase fapte pălesc în faŃa unei mărturii
importante, pe care voi însivă o puteŃi verifica si care a sters
din mintea mea orice bănuială - Biblia! Se narează în palie,
în a treia carte a lui Moise (Leviticul 14.4), că Dumnezeu
povăŃuieste oamenii cum să se lecuiască si cum să
dezinfecteze casele cu ajutorul CEDRULUI!!!
Când am pus cap la cap toate informaŃiile culese din fapte
istorice si din mărturii, mi s-a conturat în faŃa ochilor un
tablou care făcea ca toate marile misterele care frământă
minŃile umane să devină mici si să se piardă în spatele lui.
Marile enigme deveniră, dintr-odată, neînsemnate în faŃa
Marelui Arcan al Cedrului.
Acum, eu nu mai puteam nega existenŃa lui. Toată
literatura de specialitate si alte descoperiri îmi întăriră
convingerile…
Cedrul este pomenit în Biblie de patruzeci si două de ori.
Mai precis în Vechiul Testament. Privitor la acesta, Moise -
legendarul personaj al Vechiului Testament - arătând
omenirii Tablele legii, stia despre cedru, cu siguranŃă, mult
mai multe decât este scris în Biblie.
Stim că în natură există numeroase plante în măsură să15
lecuiască infirmităŃile oamenilor. ProprietăŃile curative ale
cedrului sunt amintite în textele de dezvăluiri stiinŃifice, de
oamenii de stiinŃă de renume ca P.S. Pallas, lucru care
întăreste ceea ce este scris în Biblie.
Si acum, atenŃie!
Vechiul Testament exemplifică cedrul; doar cedrul dintre
toŃi copacii! Ce vrea să însemne asta? Că cedrul este cel mai
eficace mijloc de lecuire cunoscut în natură? Cum se
foloseste? Si de ce acei vârstnici siberieni mi-au semnalat în
mod special cedrul sunător?!
Si asta nu-i tot! Pasajul din palie, pe care-l descriu în cele
ce urmează, este cu mult mai misterios:
Regele Solomon a construit templul din lemn de cedru.
Pentru a găsi cedrul libanez a dat în schimb, unui alt rege -
Keron - douăzeci de orase din regatul său. Incredibil!!
Douăzeci de orase pentru materiale de construcŃie!... În
schimbul acestor orase, ce-i drept, el mai primi încă un
serviciu; la cererea lui îi fură daŃi oameni care stiau să taie
copacii. Ce oameni erau acestia? Ce stiau? Am auzit
spunându-se că, încă în zilele noastre se mai găsesc, pe
undeva prin adâncul Siberiei, bătrâni care au darul de a găsi
copacii buni din care se obŃin materiale de construcŃie. Dar
atunci, două mii de ani în urmă, eu cred că erau mult mai
mulŃi vrednici de a face asa ceva...
Trecem peste astea; regele Solomon a cerut persoane
speciale pentru a tăia copacii. Templul a fost ridicat, începe
ritualul divin si..< sacerdoŃii nu puteau să celebreze ritualul
din cauza norului >... Ce era acest nor? Ce reprezenta?
Energie? Spirit? Ce fenomen era si ce legătură avea cu
cedrul?
Bătrânii vorbeau despre cedru ca despre un acumulator de
energie. Care cedru, atunci, era mai puternic - cel libanez sau
cel siberian?
Academicianul P.S. Pallas susŃinea că proprietăŃile
curative ale cedrului cresc pe măsură ce locul de provenienŃă
este mai apropiat de tundră. Înseamnă, asadar - cel siberian!16
În Biblie se spune: <> - si iarăsi cel
siberian! Este oare posibil ca nimeni să nu fi dat atenŃie
tuturor acestor dovezi? Nu a pus nimeni faŃă în faŃă
mărturiile? Vechiul Testament, stiinŃa secolului trecut si cea
contemporană sunt de aceeasi părere asupra cedrului.
Elena Ivanovna Rërich, în cartea sa, Etica Vie, scria:
< Încă din timpurile ritualurilor de consacrare ale regilor
Khorasanului se pomeneste despre un pocal cu smoală de
cedru. De-asemenea la druizi se regăseste acelasi pocal plin
cu smoală de cedru - se numea Pocalul VieŃii. Mai târziu
smoala din pocal fu înlocuită cu sânge, când omenirea
începu să înstrăineze cunostinŃa sufletului.
Focul lui Zarathustra lua nastere din combustia smolii din
pocal… >
Dar atunci, care din cunostinŃele strămosilor nostri despre
cedru, proprietăŃile si utilităŃile acestuia, s-au conservat până
în zilele noastre? Cu adevărat nimic? Ce stiau bătrânii
siberieni?
Si la un moment dat îmi sclipi în memorie o secvenŃă a
unei întâmplări petrecute câtva timp în urmă, care mă
furnică pe spinare … Atunci nu i-am dat nici o importanŃă,
dar acum…
La începuturile Perestroykăi, am fost invitat, în calitate
de presedinte al asociaŃiei negustorilor siberieni, de către
Comitetul Executiv Regional din Novosibirsk (în acele
vremuri, la noi, încă mai existau comitete executive si
comitete generale de partid). Mi se ceru să întâlnesc un
important om de afaceri occidental. Acesta avea o scrisoare
de recomandare din partea guvernului de atunci. La întâlnire
asistară afaceristi si reprezentanŃi al Comitetului Executiv
Regional.
Acest businessman occidental lăsa să se întrevadă un
caracter impunător si avea un aspect ciudat pentru un
occidental; pe cap purta un turban, iar degetele îi erau
împodobite cu inele scumpe.
Discutarăm, ca de obicei, despre oportunităŃile de17
colaborare în diferite sectoare. El spuse, printre altele: < Am
putea cumpăra de la voi, conuri de cedru. > PronunŃând
aceste cuvinte îmi făcu impresia că se forŃă, ochii săi
străpungători începură să se rotească împrejur, studiind
probabil reacŃia celor prezenŃi. Acest lucru mi-a rămas
întipărit atât de bine în minte, că mă întrebai:
<>
După întâlnirea oficială, s-a apropiat de mine
traducătoarea moscovită care era în serviciile acestuia. Îmi
relată că seful ei intenŃiona să-mi vorbească în privat. Omul
de afaceri îmi făcu o propunere confidenŃială: dacă aveam
să-i organizez o livrare de conuri de cedru, proaspete
bineînŃeles, pe lângă preŃul oficial as mai fi primit un discret
comision pentru mine. Conurile de cedru trebuiau să fie
livrate în Turcia. Acolo extrăgeau ulei din ele. Îi răspunsei
că o să mă gândesc.
Am decis să mă informez personal, despre ce tip de ulei
este vorba si iată ce am descoperit:
La bursa londoneză, care este punct de reper al preŃurilor
mondiale, uleiul de cedru costă… până la cincisute de dolari
kilogramul!! Nouă ne-a fost propusă o livrare pe doi-trei
dolari la kilogramul de conuri!
Sun la Varsovia, unui prieten de-al meu care se ocupa cu
afacerile si-i cer să se informeze dacă era posibil de a se
ajunge direct la beneficiarii acestui produs si să culeagă
informaŃii privitoare la tehnologia de extragere. După o lună,
acesta îmi răspunse: <… Nu este nimic de făcut. Mi-a fost
cu neputinŃă să aflu ceva despre tehnologia extragerii
uleiului. Si mai mult de-atât, în aceste chestiuni par a fi
implicate anumite puteri occidentale si ar fi mai bine să lasi
totul baltă si să uiŃi toată povestea asta. >
Atunci, mă adresai unui bun prieten de al meu,
colaboratorul Institutului de Cooperare între Consumatorii
din Novosibirsk, Constantin Rakunov. Am cumpărat conuri
de cedru si am finanŃat lucrările. În condiŃiile de laborator
ale acestui institut, am reusit să producem o sută de18
kilograme de ulei. De asemenea am angajat persoane anume,
care să caute în arhivele institutului cât mai multe date
despre ulei si iată ce au adus la lumină:
În timpul revoluŃiei din Rusia, cât si o bună perioadă după
asta, în Siberia există o organizaŃie denumită Cooperatorul
Siberian.
Membrii acestei organizaŃii făceau comerŃ cu uleiuri si în
mod special, cu ulei din seminŃe de cedru.
Capii lor se găseau la Harbin, Londra, New-York. DeŃineau
sume importante de bani în băncile occidentale. După
revoluŃie, aceasta se dezmembră, mulŃi dintre membrii ei
emigrând peste hotare.
Krasin, membru al guvernului bolsevic, se întâlni cu seful
acestei organizaŃii si-i propuse să se întoarcă în Rusia.
Dar seful Cooperatorului Siberian, răspunse că ar fi ajutat
mai mult Rusia, rămânând în afara graniŃelor ei.
În materialele găsite în arhive mai era scris, printre altele,
că uleiul de cedru se fabrica încă în multe sate din Siberia cu
teascuri de lemn (doar de lemn!). CalităŃile uleiul depindeau
de momentul recoltei de conuri si al prelucrării acestora. Dar
care era acest moment nu s-a putut stabili nici din arhive nici
din alte surse din institut. Secretul se pierduse. ProprietăŃile
curative ale uleiului de cedru erau inegalabile. Nu cumva,
acest secret al prelucrării conurilor de cedru a fost vândut
cuiva din occident de vreo unul dintre cei emigraŃi? De nu,
atunci cum se explică faptul că cel mai curativ ulei se obŃine
din conurile unui copac care creste în Siberia, iar utilajele si
tehnologia se află în Turcia? În Turcia un astfel de cedru nici
măcar nu creste.
Despre ce fel de puteri din Vest vorbea prietenul meu din
Varsovia?! De ce este atât de strictă chestiunea? Nu fură,
oare, aceste puteri occidentale, din taigaua Siberiei ruse,
acest produs de valoare curativă inestimabilă?! De ce,
deŃinând această bogăŃie cu calităŃi extraordinare,
demonstrate prin veacuri si milenii chiar, noi continuăm să
cumpărăm pe milioane sau poate miliarde de dolari19
medicamente occidentale si le devorăm ca nebunii? De ce
înstrăinăm cunostinŃele străbunilor nostri? Străbuni înŃelepŃi,
care au trăit chiar în secolul nostru?
Ce să mai vorbim, dar, despre Biblie, care descrie o
situaŃie de mai bine de două mii de ani în urmă? Care forŃe
invizibile se străduiesc cu tenacitate să dezrădăcineze din
memoria noastră învăŃăturile lăsate de străbunii nostri? Si o
fac spunând: <> Ca si cum nu ar fi treaba
noastră! Se străduiesc să le dezrădăcineze… Si reusesc! Simt
cum mă cuprinde turbarea. Si, pe deasupra, văd că se vinde
un fel de ulei de cedru de import prin farmaciile noastre. Am
cumpărat un flacon de treizeci de mililitri, l-am încercat, dar
cred că nu erau mai mult de două picături de ulei înăuntru -
restul era un diluant. Nu era nici pe departe, de comparat cu
cel obŃinut de noi în laboratorul institutului. Si costau, aceste
două picături diluate, cincizeci de mii de ruble! Dar, dacă nu
am mai cumpăra uleiul de la alŃii... si l-am produce
singuri…? Doar din negustoria cu acest ulei, întreaga Siberie
ar putea trăi îndestulător! Oare cum de ne-am prostit atât de
tare încât să uităm tehnologia transmisă de străbunii nostri?
Si acum ne smiorcăim că trăim în sărăcie… Îmi veni o idee;
bine, o să pun la punct producerea acestui ulei si o să
născocesc eu ceva să mă îmbogăŃesc.
Am hotărât să refac expediŃia pe Obi, spre Nord,
folosind, de data asta, doar nava cartier-general Patrice
Lumumba.
Am încărcat în cală diverse mărfuri, iar în sala de proiecŃie
am amenajat magazinul. Am fost constrâns, însă, să angajez
un echipaj nou. Nu i-am convocat pe cei de la societatea mea
pentru că în trecut, ori de câte ori lipseam, situaŃia financiară
a firmei se înrăutăŃea.
La două săptămâni de la plecarea din Novosibirsk,
gardienii mă puseră la curent că pe vas circulau discuŃii
referitoare la cedrul sunător. Si că, în opinia lor, printre noii
angajaŃi erau, ca să folosim un eufemism, personaje
suspecte. Eu, atunci, începui să convoc unu’ câte unu’ pe20
membrii echipajului si-i pusei în temă despre iminenta
incursiune în taiga. Unii acceptară chiar fără să fie plătiŃi,
alŃii în schimb, îmi cerură mai mulŃi bani pentru asta,
deoarece acest aspect nu fu stabilit la angajare si un lucru era
să muncesti în condiŃiile comode de pe navă si cu totul alt
lucru să mărsăluiesti prin pădure, cărând cu tine si mărfuri.
Pe atunci, mijloacele pe care le aveam la dispoziŃie erau
destul de limitate. Iar cedrul nu aveam intenŃie să-l vând;
bătrâneii spuseră că acesta trebuia răspândit printre oameni,
gratis. Si pe deasupra, pe mine nu cedrul în sine mă interesa,
ci tehnologia obŃinerii uleiului din acesta si cât mai multe
informaŃii privitoare la el.
Treptat-treptat, cu ajutorul gardienilor, m-am convins că
de fiecare dată când coboram la mal cineva mă urmărea. Dar
nu se înŃelegea bine în ce scop… Si cine era în spatele
acestora…? Reflectam, reflectam cum să fac să nu gresesc si
am ajuns la concluzia că trebuia, fără să lungesc vorba, să-i
smecheresc pe toŃi si să mă duc singur.
Întâlnirea
Fără a da socoteală nimănui am ordonat aruncarea
ancorei, nu departe de locul unde, anul trecut, îi întâlnii pe
cei doi bătrânei. Pe o mică ambarcaŃiune mă îndepărtai de
unu’ singur spre sat. Comandantului îi dădui dispoziŃie să
urmeze ruta comercială stabilită.
Speram, cu ajutorul localnicilor, să-i regăsesc pe cei doi
vârstnici si să văd cu ochii mei cedrul sunător pentru a
verifica posibilitatea unui transport cât mai puŃin costisitor
până pe vas. După ce ancorai barca de o stâncă, cu intenŃia21
să mă apropii de primele căsuŃe, zării nu departe o femeie
singură si mă îndreptai spre ea.
Femeia era îmbrăcată cu o pufoaică ponosită, o fustă
lungă, iar în picioare avea o pereche de sosoni de gumă din
aceia pe care îi foloseau locuitorii îndepărtatului nord în
timpul toamnei si al iernii. Pe cap purta un batic legat astfel
că nu i se vedea nici fruntea, nici gâtul. Îmi fu cu neputinŃă
să apreciez ce vârstă avea.
O salutai si-i relatai despre cei doi bătrâni pe care-i
întâlnisem aici cu un an în urmă.
- Vladimir, anul trecut ai vorbit cu străbunicul si cu
bunicul meu - răspunse femeia.
Eu mă minunai de vocea ei tânără si de dicŃia fără cusur - mi
se adresă la persoana a doua si mă chemă pe nume. Nu
reuseam să-mi amintesc numele bătrânilor si nici dacă le-am
stiut vreodată. Gândii: < Probabil că ne-am prezentat, din
moment ce ea îmi spunea pe nume. > Hotărât să-i vorbesc si
eu la persoana a doua o întrebai:
- Pe tine cum te cheamă?
- Anastasia - răspunse ea - si-mi întinse mâna cu dosul
palmei în sus, ca si cum m-ar fi invitat să i-o sărut.
Gestul acesta din partea unei Ńărănci în pufoaică si sosoni
de gumă, care stătea singură pe un mal pustiu de apă,
străduindu-se să pară o mare damă, mă făcu să râd. Îi
strânsei mâna dar nu i-o sărutai. Anastasia zâmbi încurcată
si-mi propuse să o urmez în taiga, acolo unde trăia familia ei.
- Până acolo avem de mers douăzeci si cinci de kilometri
pe jos, te îngrijorează acest lucru?
- E cam departe, ce-i adevărat… Dar o să poŃi să-mi arăŃi
cedrul sunător?
- Pot.
- O să-mi povestesti tot ce stii despre el?
- O să-Ńi spun tot ce stiu.
- Atunci, hai să mergem.
În timpul mersului Anastasia îmi povesti că viŃa ei, purtată
din generaŃie în generaŃie, trăia de milenii în pădurea de22
cedri. Membrii familiei ei vin în contact foarte rar cu
societatea noastră civilizată. Aceste întâlniri au loc departe
de habitatul lor natural si doar când acestia se deghizează în
vânători sau în locuitorii altor sate. Însăsi Anastasia fusese
doar în două orase - Tomsk si Moscova. Le-a vizitat în câte
o singură zi dar nu a zăbovit peste noapte. A întreprins
aceste călătorii doar ca să vadă dacă se însela în modul ei de
a-si imagina viaŃa oamenilor de la oras. Puse bani deoparte
din vânzarea bureŃilor uscaŃi si a fructelor de pădure,
buletinul il împrumutase o săteancă.
Anastasia nu era de acord cu ideea bunicilor ei de a
distribui cedrul terapeutic multor oameni. La întrebarea < de
ce? >, răspunse că aceste bucăŃele de lemn ar fi fost
împrăstiate atât printre oamenii care fac bine cât si printre
cei care fac rău. Mai precis; bucăŃile de cedru ar fi căzut în
mare parte, în mâinile indivizilor negativi, aducând astfel
mai multe pagube decât beneficii. Important, după ea, era de
a ajuta pe cei buni si pe oamenii în care sălăsluieste binele.
Ajutând deopotrivă pe toŃi, dezechilibrul între bine si rău nu
s-ar fi ameliorat, dar ar fi rămas acelasi sau s-ar fi accentuat.
După întâlnirea cu vârstnicii din taiga am consultat o serie
de mărturii istorice si descoperiri stiinŃifice în care se
vorbea despre extraordinarele proprietăŃi curative ale
cedrului. Acum încercam să raportez ceea ce citisem
spuselor Anastasiei, referitor la modul de viaŃă al oamenilor
din pădurea de cedri si mă întrebai: < Cu ce seamănă oare,
toate astea? >
Făcui o paralelă cu familia Lykov, cunoscută multora
cred, mulŃumită publicaŃiilor lui W.Peskow; o familie care a
trăit izolată în taiga pentru mulŃi ani. Despre ei a scris de
nenumărate ori, ziarul Konsomolskaya Pravda; în mod
deosebit îmi atrase atenŃia un articol intitulat În taiga, fără
iesire. Trasei concluzia, de aici, că familia Lykov cunostea
bine natura, dar era incultă în ceea ce priveste stiinŃa si
concepŃiile vieŃii noastre civilizate, moderne. Aici situaŃia
era diferită; Anastasia îmi lăsă impresia unei persoane care23
se raporta la viaŃa noastră si la încă ceva care nu-mi fu deloc
clar. Cunoscând-o, putea vorbi cu dezinvoltură si în mici
amănunte despre viaŃa noastră de la oras.
Parcursesem aproape cinci kilometri prin pădure când
Anastasia propuse să ne oprim pentru un mic popas. Îsi dădu
jos pufoaica, baticul si fusta cea lungă si le puse pe toate în
scorbura unui copac. Rămase doar într-o rochiŃă scurtă si
lejeră. Rămasei socat de ceea ce mi se prezentă dinaintea
ochilor! Dacă as fi crezut în miracole as fi pus totul pe
seama unei transfigurări.
În faŃa mea stătea o fată foarte tânără, cu păr auriu si corp
atletic, de o frumuseŃe rară. Îmi fu imposibil să-mi imaginez
care dintre fetele care câstigaseră vreodată unul dintre cele
mai prestigioase concursuri de frumuseŃe ar fi putut să se
compare cu Anastasia ca frumuseŃe cât si ca inteligenŃă (cum
aveam să descopăr mai târziu). Totul în această băstinasă a
taigalei siberiene era încântător si atrăgător.
- Probabil, esti obosit - spuse Anastasia - vrei să te
odihnesti?
Ne asezarăm direct pe iarbă. Stăteam într-o poziŃie în care
puteam să examinez de aproape chipul ei: nici un fel de
machiaj, trăsături perfecte, pielea, fină si catifelată, nu avea
nimic în comun cu feŃele înrosite de vânt si de ger ale
locuitorilor Siberiei, ochii mari de culoare cenusiu-albăstrie
iar buzele întredeschise, bine conturate, surâdeau
imperceptibil… Rămase în rochia aceea scurtă, care aducea
mai mult a cămasă de noapte. Îmi dădu impresia că nu
simŃea frigul în ciuda temperaturii, deloc neglijabil de joase.
Hotărâi să mănânc ceva. Cotrobăind prin geantă, iesiră la
iveală un sandwich si o ploscuŃă cu cognac. Îi propusei o
duscă Anastasiei, dar ea refuză. Si nici de mâncare nu vru…
nu stiu din ce motiv. În timp ce eu mâncam, ea se întinse în
iarbă, cu ochii închisi, chipul destins într-o expresie blajină,
oferindu-se mângâierii razelor de soare. Razele i se
reflectau în palmele orientate în sus, cu o lumină aurie. Era
neasemuit de frumoasă… Si semi-nudă!24
Privind-o, gândii: < De ce oare femeile, întotdeauna, îsi
dezgolesc ba picioarele, ba sânii, uneori totul cu ajutorul
decolteului si al minijupei? Oare nu o fac pentru a spune
bărbaŃilor care le înconjoară: “Uite cât sunt de frumoasă,
atrăgătoare si disponibilă!” Ce altceva rămâne de făcut,
bărbaŃilor? Să reziste propriilor tentaŃii sexuale, în felul ăsta
umilind femeile cu indiferenŃa lor, sau să le dea atenŃie si să
înfrângă astfel, legile lui Dumnezeu? >
Când terminai gustarea, o întrebai:
- Anastasia nu Ńi-e frică să mergi de una singură prin
pădure?
- Mie, aici, nu are de ce să-mi fie frică - răspunse
Anastasia.
- Interesant, dar cum te-ai apăra dacă doi-trei bărbaŃi
geologi sau vânători ar încerca să te brutalizeze?
Ea nu-mi răspunse, doar surâse usor.
Gândii: < Cum de această femeie, atât de seducătoare,
poate să nu aibă frică de nimeni si de nimic? > Ceea ce
urmă, reprezintă pentru mine o rusine enormă până în ziua
de astăzi…
Am apucat-o de umeri si am tras-o spre mine. Nu s-a opus
cu vigoare, cu toate că în corpul ei se simŃiră o forŃă si o
elasticitate remarcabile. Nu reusii oricum, să-mi satisfac
intenŃia. Ultimele lucruri pe care mi le amintesc, înainte
să-mi pierd cunostinŃa, sunt cuvintele ei: < Nu trebuie,
calmează-te! > Si mai înainte de asta mi-amintesc cum mă
cuprinse o frică imensă. O frică nedefinită, ca atunci când,
copil fiind, singur acasă, mă apuca din senin o teroare
inexplicabilă…
Când mi-am revenit în fire, ea stătea în faŃa mea
îngenunchiată, cu o mână pe pieptul meu, iar cu cealaltă
făcea semne cuiva împrejurul nostru. Surâdea, dar nu mie -
părea, cuiva care ne înconjura sau era deasupra noastră. Era
ca si cum, Anastasia cu gesturile ei, încerca să-l convingă si
să-l linistească pe acel prieten invizibil al ei, că nu i se
întâmpla nimic rău. Apoi cu voce blândă si cu ochi dulci mă25
privi si-mi zise:
- Linisteste-te Vladimir, a trecut totul.
- Dar ce mi s-a întâmplat ? - o întrebai eu.
- Armonia nu a fost de acord cu comportamentul tău si cu
dorinŃele tale… Mai devreme sau mai târziu, vei înŃelege
singur.
- Dar ce treabă are armonia ? Ai fost tu! Doar tu ai opus
rezistenŃă.
- Nici eu nu am acceptat, asa-i. Nu mi-a plăcut.
M-am asezat jos si mi-am tras geanta lângă mine.
- BineînŃeles! Dânsa nu a acceptat! Nu-i plăcea…Voi
femeile faceŃi orice pentru a ne atrage. PuneŃi în evidenŃă
picioarele, sânii, mergeŃi pe tocuri… Nu e deloc usor să
mergi pe tocuri, dar voi o faceŃi. ExpuneŃi graŃiozitatea
voastră si numai ce… <>
Atunci care este scopul? Ipocrito! Eu sunt un om de afaceri,
am văzut vreo două ca tine. Toate aveŃi un singur interes să
vă schimonosiŃi! De ce Ńi-ai dat jos hainele?
Doar nu-i asa de cald. După aceea te-ai întins aici, tăceai si,
în plus, aveai acel zâmbet…
- Cu hainele pe mine, Vladimir, mă simt incomodă. Le
port doar când ies din pădure, când merg printre oameni,
pentru a avea acelasi aspect pe care-l au toŃi. M-am întins să
mă odihnesc la soare pentru că nu vroiam să te deranjez în
timp ce mâncai.
- Nu vroiai să mă deranjezi?!... Dar m-ai deranjat!
- Te rog să mă ierŃi, Vladimir. BineînŃeles, tu ai dreptate
când susŃii că fiecare femeie vrea ca bărbaŃii să-i dea atenŃie,
dar nu numai pentru picioarele ei sau pentru sâni. Vrea ca
unicul bărbat, în măsură de a vedea în ea mai mult, să nu
treacă fără să o observe si fără să se oprească.
- Dar, pe aici nu trece nimeni! Si ce altceva ar trebui să
mai vadă bărbatul dacă picioarele ies în prim plan? Voi
femeile nu sunteŃi logice!
- Da, din păcate, uneori în viaŃă se întâmplă si asa…
Putem să ne continuăm călătoria, Vladimir? Ai mâncat, te-ai26
odihnit?
Îmi încolŃi o bănuială: se merita oare, să merg mai departe
cu o femeie atât de filozofică si-n acelasi timp sălbatică? Dar
îi răspunsei:
- Bine, hai să mergem.
Animal sau om?
Continuarăm călătoria spre casa Anastasiei. Ea îsi lăsă
hainele acolo în scorbura copacului. Puse sosonii lângă
haine. Rămase îmbrăcată cu rochiŃa ei scurtă si lejeră. Îmi
luă geanta din mână, oferindu-se să o ducă ea. DesculŃă, cu
un umblet neobisnuit de usor si graŃios, mergea în faŃa mea
legănând usor geanta.
Am conversat tot drumul. Orice temă de discuŃie cu ea
devenea interesantă... probabil, pentru că Anastasia avea
opiniile ei originale despre orice.
Din când în când, în timpul mersului, se întorcea cu faŃa
spre mine, discuta, zâmbea si mergea asa îndărăt, nepierzând
firul discuŃiei si nedând atenŃie la drum. Incredibil, dar nici
măcar odată nu se împiedică si nici nu se răni la picioarele
desculŃe de vreun ciot de copac sau de vreo uscătură care
erau împrăstiate peste tot.
Pe unde mergeam noi nu se vedea nici o cărare definită, dar
nici nu păreau locuri sălbatice, cum se pot întâlni prin taiga.
Uneori, în timpul călătoriei, ba atingea cu mâna, ba
mângâia din treacăt o frunzuliŃă, un rămurel… Se apleca si,
dezinvoltă, rupea câte un fir de iarbă si… îl mânca!27
<> gândii eu. Când ne afundarăm într-un
tufis de mure, ea îmi oferi câteva, iar eu le mâncai din mers.
Musculatura ei nu mi se păru deosebită si, în linii mari, era
de statură mijlocie, nici grasă, nici slabă. Avea un corp bine
nutrit si elastic - un corp deosebit de frumos si de armonios.
Cu toate astea, în ea se simŃea o forŃă deosebită si reacŃii
prompte, cum aveam să descopăr nu peste mult timp.
Când eu mă împiedicai si căzui cu mâinile înainte,
Anastasia întorcându-se brusc spre mine, întinse mâna liberă
astfel că eu mă sprijinii cu pieptul de palma ei cu degetele
răsfirate. Nu apucai să ating pământul cu mâinile. Ea, cu
palma mâinii libere, mă sprijini nelăsându-mă să cad, ca apoi
să mă ajute să-mi recapăt echilibrul. În tot acest timp
Anastasia nu încetă să vorbească si, observai cu stupoare, că
nu depuse nici un efort deosebit când mă susŃinu să nu cad.
Si după ce eu îmi recăpătai echilibrul, cu ajutorul Anastasiei,
continuarăm călătoria ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Involuntar, gândurile mă purtară la pistolul cu gaz pe care-l
aveam în geantă.
Discutând, pe nesimŃite, parcurseserăm deja o bună bucată
de drum. Dintr-odată, Anastasia se opri, puse geanta la
rădăcina unui copac si, cu bucurie, anunŃă:
- Iată-ne în sfârsit acasă!
Aruncai o privire în jur. O poieniŃă nu prea mare dar
foarte îngrijită; se zăreau multe flori printre maestosii copaci
de cedru, dar nici urmă de construcŃii. Nici măcar o cabană.
Absolut nimic!
Nu se zărea nici măcar un adăpost provizoriu! Dar ea se
arătă asa de bucuroasă, ca si cum am fi fost cazaŃi într-un
apartament de lux.
- Si casa unde-i? Unde o să dorm, unde o să mănânc si
cum o să mă apăr de ploaie?
- Asta este casa mea, Vladimir. Aici am tot ce-mi este
necesar.
SimŃii cum toată fiinŃa îmi fu învăluită de un sentiment de
îngrijorare si agitaŃie!28
- Unde sunt toate astea? Dă-mi măcar un ceainic să fierb
apă la foc, o toporiscă…
- Eu nu am nici ceainic si nici toporiscă, Vladimir… si
foc, ar fi mai bine să nu aprinzi...
- Dar ce spui tu? Nici măcar ceainic nu are! Apa din sticlă
am terminat-o. Tu, doar ai văzut când am aruncat sticla. Miau
rămas doar două înghiŃituri de cognac. Si până la râu sau
până în satul cel mai apropiat e o zi de mers si eu sunt obosit
si mi-e sete. Tu de unde bei apă? Din ce bei?
Văzând agitaŃia mea, Anastasia îngrijorată, mă luă de
mână si trăgându-mă afară din poiană spre pădure, îmi
spuse:
- Te rog nu te nelinisti, Vladimir! Te rog! Am eu grijă de
toate. Nu te alarma. O să dormi, o să mă ocup eu de tine să
nu-Ńi fie frig. łi-e sete? Acum o să-Ńi dau să bei.
La vreo zece - cincisprezece metri de poiană, între tufisuri
se ivi în faŃa noastră un micuŃ iaz. Anastasia îsi făcu palmele
căus, luă apă în ele si le ridică spre faŃa mea.
- Uite apă. Bea, te rog.
- Dar ce, te-ai Ńicnit ? Da’ cum pot bea apă murdară din
prima băltoacă din pădure?! Tu ai văzut prea bine că eu beau
numai apă minerală. Pe vapor, noi, până si apa pentru spălat
o trecem într-un filtru special, apoi adăugăm clor si o
ozonizăm.
- Asta nu-i o băltoacă, Vladimir. Aici este apă curată, vie.
Nu pe jumătate moartă ca a voastră. Apa asta este bună de
băut, este ca laptele matern. Uite.
Îsi apropie mâinile de gură si bău.
Mie îmi scăpă:
- Anastasia, tu esti un animal ?
- De ce animal? Pentru că asternutul meu nu este ca al
tău? Pentru că aici nu sunt masini sau tot felul de aparaturi?
- Pentru că trăiesti ca o sălbăticiune în pădure, nu ai nimic
si pare că asta îŃi place.
- Da, mie îmi place să trăiesc aici.
- Vezi, tu însăŃi afirmi asta.29
- Tu consideri, Vladimir, că omul este perfect si se
deosebeste de celelalte vietăŃi de pe Pământ doar prin faptul
că are la dispoziŃie toate acele mijloace artificiale?
- Da. Si, mai exact spus, mijloace civilizate.
- Tu consideri mijloacele la dispoziŃia ta, mai civilizate?
Da, desigur că da - asa crezi tu. Dar eu nu sunt un animal,
Vladimir.
Eu sunt o fiinŃă umană!
Cine sunt ei?
După trei zile petrecute cu Anastasia, văzând cum această
ciudată femeie trăieste în deplină singurătate în mijlocul
întinsei taigale siberiene, am înŃeles anumite aspecte din
modul ei de viaŃă, în timp ce am început să am dubii legate
de modul nostru.
Aceste dubii făcură să se nască în mintea mea o serie de
întrebări care mă frământă si în ziua de azi:
Este sistemul nostru de instrucŃie si educaŃie suficient pentru
a ne face să înŃelegem esenŃa existenŃei? Sunt priorităŃile
vieŃii dispuse în ordinea corectă pentru fiecare om în parte?
Acesta ne ajută sau ne împiedică în înŃelegerea corectă a
esenŃei existenŃei si adevăratei meniri a omului?
Am creat un sistem educaŃional impunător. Pe baza
acestui sistem ne educăm copiii si unii pe alŃii: în grădiniŃe,
în scoli, în institute si la cursurile de doctorat. Acest sistem
ne permite să inventăm, să zburăm în Cosmos. Supunându-
ne lui ne construim până si modul de viaŃă. Cu ajutorul30
lui încercăm să ne construim fericirea, să înŃelegem
Cosmosul, atomul si anumite fenomenele supranaturale. Ne
place mult să vorbim despre aceste descoperiri ale noastre, le
descriem în articole senzaŃionale, în mass-media sau în
publicaŃiile stiinŃifice. Si totusi, pentru un motiv necunoscut,
facem orice pentru a evita un fenomen. Îl evităm cu mare
atenŃie! Pare că ne-ar fi frică de el. Ne este frică de el pentru
că, odată descoperit, ar putea să ne dărâme tot sistemul
educaŃional, deducŃiile noastre stiinŃifice si ar putea să ia în
derâdere modul nostru de trai. Ne prefacem că acest
fenomen nu există. Dar există! Si va continua să existe,
pentru că noi n-o să ne îndepărtăm nicicum de el si nici n-o
să-l putem evita.
Ar fi timpul să-l observăm cu atenŃie si cu forŃa minŃilor
umane reunite, să răspundem la întrebarea: <>
Pentru că toŃi marii gânditori, fără excepŃie; persoanele care
au fondat doctrine religioase, sau tot felul de alte doctrine la
care se supune, sau cel puŃin se străduiesc să se supună
marea majoritate a omenirii, înainte de a crea operele lor
s-au izolat, au devenit pustnici si cei mai mulŃi au făcut-o
retrăgându-se în pădure. JudecaŃi! - nu într-o superacademie,
ci în pădure.
De ce Moise s-a retras pentru mult timp într-o pădure pe
munte? Când se întoarse, dărui omenirii înŃelepciunea
Tablelor legii (Exodul 31.18)? De ce Iisus Hristos se izolă
până si de discipolii săi în desert, în munŃi, în pădure? De ce
omul care a trăit în India la mijlocul secolului al saselea î.
Hr. Siddhartha Gautama, se izolă pentru sapte ani în pădure?
Si când iesi din pădure răspândi printre oameni o doctrină! O
doctrină care până în zilele noastre, mii de ani mai târziu,
suscită interes si chinuie minŃile umane? Iar oamenii
construiră temple măreŃe si denumiră această doctrină
Budism! Acest om a fost numit mai târziu, Buddha.
De ce predecesorii nostri nu prea îndepărtaŃi, care astăzi
reprezintă figuri istorice, ca de exemplu Serafim Sarovskij
sau Serghei Radoneshskij s-au dus si ei în pădure ca pustnici31
si după o perioadă nu prea îndelungată, asimilară o
înŃelepciune atât de profundă încât, pentru a primi sfaturi de
la ei, marii suverani traversară locuri unde nu existau străzi?
În locurile de pustnicie ale acestor personaje au fost ridicate
mănăstiri si temple. Ca de exemplu TroiŃa “Laurii lui
Serghiev“ din orasul Serghiev Posad în regiunea Moscovei,
care atrage si-n ziua de azi o mulŃime de pelerini. Si totul
începu de la un pustnic. De ce? Ce sau cine-i ajută pe acesti
oameni să dobândească o astfel de înŃelepciune? Le dăruie
lor cunostinŃa, îi apropie de înŃelegerea esenŃei vieŃii? Cum
trăiau, ce făceau, la ce se gândeau când erau retrasi în
pădure, în singurătate?
Aceste întrebări începură să mi se îmbulzească în minte la
puŃin timp după ce o cunoscusem pe Anastasia.
Imediat ce avui ocazia, începui să citesc tot ce găsii despre
pustnici. Dar până azi nu am găsit răspunsul. Nu este clar
pentru care motiv nu există nimic scris despre ceea ce li se
întâmplă în acele locuri.
Consider că răspunsurile trebuie căutate prin unirea
tuturor forŃelor noastre. O să încerc să descriu evenimentele
din timpul permanenŃei mele de trei zile în taigaua siberiană
si senzaŃiile mele născute din contactul cu Anastasia, cu
speranŃa că se va găsi cineva care să poată înŃelege esenŃa
acestui fenomen, să poată vedea clar modul nostru de a trăi.
Pentru moment, din tot ce am auzit si văzut, un lucru este
indiscutabil: persoanele care trăiesc ca pustnicii în pădure,
printre care si Anastasia, văd lucrurile care se petrec în viaŃa
noastră dintr-un unghi diferit de al nostru. Anumite idei ale
Anastasiei diverg diametral opus de cele comune. Cine este
mai aproape de adevăr?
Cine trebuie să judece pe cine?
Datoria mea este doar de a relata ceea ce am văzut si auzit
dând, în acest fel, altora posibilitatea de a găsi răspunsul.
Anastasia trăieste în pădure absolut singură, nu are o
locuinŃă, umblă aproape fără haine si nu-si face nici un fel de
provizii alimentare. Este descendenta acelora care au trăit32
aici de-a lungul mileniilor si, ca si cum ar aparŃine altei
civilizaŃii. Si-au menŃinut modul lor de viaŃă până în zilele
noastre, după părerea mea, datorită unei alegeri mai
înŃelepte. Este posibil ca aceasta să fie alegerea cea corectă.
Se amestecă printre noi, încearcă să nu fie diferiŃi la exterior
cu nimic de lumea de rând, dar în locurile în care trăiesc de
obicei se contopesc cu natura. Sunt foarte greu de descoperit
locurile unde trăiesc. PrezenŃa omului în aceste locuri se
remarcă doar prin faptul că sunt mai curate si mai ordonate,
ca de exemplu poieniŃa Anastasiei.
Anastasia s-a născut aici si pare parte integrantă a naturii.
În comparaŃie cu marii pustnici cunoscuŃi nouă, ea nu s-a
retras în pădure doar pentru o perioadă de timp. În taiga s-a
născut, iar lumea noastră a vizitat-o doar pentru scurt timp.
Fenomenul care, la prima vedere, pare mistic si care mă
făcu să fiu cuprins de acea frică teribilă si să-mi pierd
cunostinŃa în tentativa de a o seduce pe Anastasia, acum îsi
găseste o explicaŃie simplă: omul domesticeste câinele,
pisica, elefantul, tigrul, vulturul, dar aici TOTUL este
domesticit. Si acest TOT nu permite ca ei să i se întâmple
nimic rău. Anastasia povesti că după ce se născu si până a
împlinit un an, mama ei o lăsa singură în iarbă.
- Si nu mureai de foame? - o întrebai eu.
Pustnica din taiga, la început mă privi mirată, apoi
răspunse:
- Omul nu trebuie să aibă grija mâncării. A se nutri este
tot atât de necesar cât si a respira, doar că acestea trebuie
făcute fără a ocupa atenŃia, fără a îndepărta gândurile de la
lucrurile importante. Creatorul a însărcinat omul cu alte
probleme, cu scopul de a-l face să trăiască ca om,
îndeplinindu-si misiunea pentru care a fost creat.
Pocni din degete si, ca prin farmec, apăru o veveriŃă care
îi săltă pe mână. Anastasia o trase cu botisorul spre gura ei,
iar veveriŃa îi trecu un sâmbure dintr-un con de cedru.
MicuŃul fruct era deja decojit. Nu mi se păru un lucru
senzaŃional, aducându-mi aminte că în Orăselul33
Academicienilor din Novosibirsk se puteau întâlni multe
veveriŃe obisnuite cu oamenii, care cereau de mâncare
trecătorilor si chiar se enervau când acestia nu le ofereau
nimic. Aici, pur si simplu, văzui fenomenul invers. Dar se
întâmpla aici, în taiga!
- În lumea noastră - spusei eu - bineînŃeles, este un pic
altfel. Anastasia, tu încearcă să pocnesti din degete într-un
magazin, poŃi chiar să baŃi tamburinele, că nimeni nu-Ńi dă
nimic; dar tu spui că asta a hotărît Creatorul.
- Cine este de vină că omul a hotărît să schimbe opera
Creatorului? În bine sau în rău - încearcă să-nŃelegi singur.
Si astfel, între noi, se desfăsură discuŃia pe tema mâncării.
PoziŃia ei era simplă: este un păcat să te gândesti la asa
nimicuri, la cum să-Ńi faci rost de hrană. Ea nici măcar nu se
gândeste, niciodată. Si trebuie să ne gândim noi cei din
lumea civilizată?
Sunt cunoscute nenumărate exemple din ziare, din cărŃi
sau din transmisiuni televizate, în care copii mici, rătăciŃi din
greseală prin sălbăticie au fost hrăniŃi de lupi. Aici
generaŃiile trăiesc din totdeauna în natură, iar raporturile cu
lumea animală sunt diferite de ale noastre. O întrebai pe
Anastasia:
- De ce nu-Ńi este frig… în timp ce eu am pe mine haina si
tot simt frigul?
- Pentru că - răspunse ea - organismul oamenilor care se
înfofolesc în haine si se păzesc de frig si de cald, stând
acoperiŃi si în locuri închise, îsi pierde din ce în ce mai mult
capacitatea de a se adapta schimbărilor mediului înconjurător.
În mine, această capacitate a organismului, nu s-a pierdut,
asa că îmbrăcămintea nu-mi este, în mod deosebit, necesară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu